Al cui este Brâncuşi?
Un adevărat expert al creaţiei sculptorului român, prin naştere, şi francez, prin adopţie, ar spune foarte simplu şi fără ezitare că Brâncuşi este al întregii umanităţi. Acesta îţi va explica pedagogic că tot ce a făcut Maestrul a schimbat sculptura modernă, de la modul de „însufleţire“ a pietrei pînă la căutarea metaforei din ea. Un francez cît de cît cunoscător al artei ar spune că Brâncuşi este al Franţei, singurul loc unde s-a putut cu adevărat exprima, unde a fost apreciat şi unde şi-a cioplit renumele. Românii ar spune că este al lor, iar asta pentru că s-a născut undeva în Hobiţa (deşi un agent imobiliar nu ar mai putea acum identifica decît terenul unde era odată o casă a familiei din care au mai rămas vreo două-trei bîrne de susţinere) şi pentru că a apucat să devină suficient de faimos cît să merite atenţie. Doi parlamentari români ar spune că este al Gorjului, iar ca lucrurile să fie clare în acest sens au decis, cu sprijinul nedocumentat al colegilor de Camere ale Parlamentului, să se facă muzeu în Tîrgu Jiu. Unde anume, nu mai contează.
Această iniţiativă, deşi nefundamentată pe un studiu prealabil de oportunitate, nu este chiar inutilă. Ea ne ajută în sfîrşit să înţelegem în ce măsură Brâncuşi este, în acest moment, al meu, al tău, al nostru, şi dacă poate să încapă într-un muzeu al lui. Dincolo de relaţia afectivă cu un om care vorbeşte aceeaşi limbă cu a ta, trebuie să avem o legătură concretă şi cu ceea ce a lăsat acesta în urma sa şi despre care o omenire întreagă spune că a schimbat paradigme şi viziuni privind nu numai sculptura, dar şi arta modernă în general. Dincolo de faptul că Brâncuşi şi-a lăsat în urmă paşaportul de cetăţean român, plecînd plin de tristeţe şi regret dintr-o ţară care l-a abandonat cu tot cu Cuminţenia Pămîntului şi Coloana fără sfîrșit, acesta nu este prezent în memoria culturală a naţiunii, atunci cînd este trează, decît cu cîteva opere pe care apucase să le realizeze pentru diverşi oameni şi în diferite locuri de prin ţară. Unele au fost cumpărate chiar fără tragere de inimă şi nu din revelaţie artistică, ci doar prin recomandare, cum este chiar cazul Cuminţeniei Pămîntului, altele i-au fost comandate artistului pentru a bucura privirea urbei şi dintr-o apreciabilă inspiraţie, cum este cazul Ansamblului de la Tîrgu Jiu. Oricum ar fi, dacă le-am număra precum steagurile din O scrisoare pierdută, am avea vreo treisprezece creaţii, printre care şi machete şi schiţe, la Muzeul Naţional de Artă al României, expuse simplu, fără prea mari pretenţii, doar pentru meditaţie, nu şi pentru informare şi interactivitate. Este adevărat însă că tot aici există o sală plină de viaţă, numită „Pasărea Măiastră“, cu module clasice din creaţia lui Brâncuşi, unde copiii pot reconfigura şi crea opere după stilul sculptorului vizionar. Aici înveţi cum să te joci cu piatra, cum să o supui sau să îi înţelegi substanţa. În sala 7, cu suflet albastru, Rugăciunea te inspiră mai nou să o adresezi lui Dumnezeu pentru a trezi dorinţa fiecăruia dintre noi de a dona pentru achiziţia lucrării care acum lipseşte din sală, Cuminţenia Pămîntului. Aici a stat, lîngă celelalte, pînă să îşi fi găsit părinţii, după un orfelinat lung şi apăsător. Aşa cum pentru fiecare copil, totul capătă sens numai prin apropierea specială de mamă, tot aşa Cuminţenia Pămîntului pare să fi căpătat viaţă odată cu regăsirea atît de mediatizată a familiei. Familia însă se poate mări substanţial pentru că, nu-i aşa, Brâncuşi este şi al meu.
Continuăm număratoarea şi ajungem la Craiova, la Muzeul de Artă din acest oraş. Aici avem în jur de opt lucrări, într-o sală dedicată. Regăsim o copie după varianta din 1913 a Domnişoarei Pogany, un cap de copil cam în nota celor de la Muzeul Naţional de Artă al României, prima lucrare din ciclul „Tors“, Sărutul, dar şi un Ecorşeu pentru studiu, din gips colorat, captiv într-o vitrină. Nimic special.
Cam atît cu Brâncuşi şi cu muzeele. Două puncte fixe, Bucureşti şi Craiova, şi unul de tranzit, Muzeul Băncii Naţionale a României, unde pînă la sfîrşitul campaniei de subscripţie publică puteţi admira, momentan neprogramat, gratuit, între orele 10 şi 18, atît de controversata lucrare Cuminţenia Pămîntului. Spun controversată nu pentru că are vreo problemă de calitate artistică (unii ar spune că are), dar pentru că mulţi români nu văd în ea decît o piatră fără valoare care păleşte ca însemnătate în faţa nevoii de a construi, de exemplu, spitale pentru copii. Adevărat, dacă privim din perspectivă socială şi emoţională, nu şi dacă ne gîndim că sănătatea morală şi mintală a unei naţiuni depinde şi de ceea ce te umanizează şi te aşază, or, aici îşi intră în rol patrimoniul cultural şi arta. Tratamentul pentru identităţile diluate, aflate în criză de repere, este cultura.
Brâncuşi a devenit mai degrabă un fenomen social, media şi politic. O temă de maximă actualitate. Din păcate, nu îl apreciem în mod public prin discuţii pe înţelesul tuturor, care să îl definească artistic, nu facem comparaţii estetice cînd ne raportăm la opera sa, ci o contextualizăm introducînd-o într-o sumă de aprecieri de ordin penal, o cîntărim calculînd greutatea corupţiei din ţară, îi scădem preţul plătit de fiecare dintre noi, exprimat în buzunare golite, şi ne ies zeci de mii de Cuminţenii pe care le-am fi putut achiziţiona din toate marile muzee ale lumii. Brâncuşi înseamnă, pentru mulţi dintre noi, expresia demagogiei politicienilor, pericolul care subminează adevăratele priorităţi ale ţării şi iată cum, conştient sau inconştient, continuăm să facem aceleaşi greşeli faţă de el precum cele făcute de regimul comunist. Este un adevărat talent să faci rău şi atunci cînd eşti mînat de intenţii bune. Pentru că nu este un lucru tocmai bun să impui, printr-o lege născută exclusiv dintr-o mîndrie locală, planificarea şi înfiinţarea unui Muzeu Naţional „Constantin Brâncuşi“ cînd nu ai cu ce (resurse şi colecţie), unde şi nici pentru cine (cunoscute fiind părerile oamenilor de rînd). Sentimentul trăit de cei vizaţi de lege a fost acela de abandon. În mintea lor a apărut imediat imaginea unui copil lăsat fără bani (nu există nici un fel de alocare bugetară pentru acest proiect) şi cu o scrisoare de recomandare, în mijlocul oraşului Tokyo. Se ştiu minunile pe care tehnologicul calibrat într-un mod noninvaziv îl poate face „într-o colecţie de muzeu fără colecţie“, dar şi acolo există un artefact sau o operă fizică semnificativă în jurul căreia se croşetează o întreagă poveste, ba chiar o aventură a căutării de sens şi de mesaje, unde participi activ, experimentezi, te implici emoţional şi cerebral. În acest sens, este deja de notorietate iniţiativa Muzeului Van Gogh din Amsterdam, prezentat de curînd la seminarul „We Are Museums“ de la Bucureşti, organizat de către Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, de a itinera o expoziţie cu tablouri digitizate ale genialului artist olandez, bazată pe proiecţii şi pe reconstituiri reale de compoziţii din picturile binecunoscute, dar aici există o validare dată de ceea ce poţi oricînd admira în muzeul fizic, şi anume adevăratele picturi ale lui Van Gogh. Expoziţia îţi stimulează gustul pentru creaţia reală şi interesul de a vizita muzeul adevărat. Un muzeu Brâncuşi, ridicat exclusiv într-o realitate virtuală, îţi alimentează doar frustrarea şi te menţine în agonia aşteptării permanente ca nimicul să se concretizeze în ceva material, concret, palpabil.
Ceva s-ar putea configura dacă marea colectă publică ar reuşi, iar Cuminţenia Pămîntului ar deveni prima operă concretă din portofoliul sculptorului Constantin Brâncuşi care ar face parte din colecţia viitorului muzeu dedicat acestuia. O altă posibilitate ar fi împrumutul permanent din muzeele ce au o impresionantă colecţie Brâncuşi, muzeul autohton devenind un fel de Kunsthalle, un spaţiu care expune pe măsură ce împrumută, schimbător, mobil, care caută permanent să inoveze, cu poveşti şi perspective mereu noi şi revelatorii. Ar fi o soluţie, dar aici apare o mare problemă, şi anume accesibilitatea. Cîţi dintre noi am fi dispuşi să tragem o fugă la Tîrgu Jiu ca să ne bucurăm de aceste rezolvări curatoriale fără sfîrşit, cînd nu ai unde să rămîi peste noapte, nu ai alte centre de interes care să justifice cheltuielile şi eforturile de deplasare, şi nici loc de parcat maşina? În situaţia în care îl găseşti, ar fi echivalentul timpului pierdut pe drumul dintre Bucureşti şi Tîrgu Jiu şi s-ar exprima în zeci de ocoluri date oraşului.
Cam atît despre Brâncuşi în colecţiile muzeelor din România, despre un muzeu Brâncuşi reglementat într-o pagină de lege şi despre şansa ca Brâncuşi să reactiveze simţul civic şi exerciţiul, lăsat ani întregi nerezolvat, de a face sacrificii pentru a ne relansa ca naţiune. Brâncuşi este acum al meu doar declarativ, dar el trebuie să devină al meu şi în fapt, iar actul de proprietate va fi însăși Cuminţenia Pămîntului expusă undeva pentru toată lumea.
Dragoş Neamu este director interimar al Muzeului Naţional de Artă al României și director al Reţelei Naţionale a Muzeelor.
Foto: adevarul.ro