Ajutor

- argument -

În Statele Unite, 1 copil din 88 e diagnosticat cu tulburări din spectrul autist (TSA). În România, nu se ştie exact, dar se crede că incidenţa ar fi cam aceeaşi peste tot. Desigur, ar fi mult mai bine dacă s-ar şti exact, pentru că – aşa cum spune Thomas Frieden, directorul CDC din SUA (Centers for Disease Control and Prevention) – „un lucru e sigur, şi anume că aceste cifre ne spun că sînt din ce în ce mai mulţi copii şi mai multe familii care au nevoie de ajutor. Trebuie să continuăm să monitorizăm atent tulburările din spectrul autist – acestea sînt informaţii de care comunităţile au nevoie pentru a-i putea ajuta mai bine pe copii.“

În România, însă, nu există nici statistici, nici sprijin din partea statului, nici legislaţie care să ajute la recuperarea persoanelor care suferă de TSA şi la integrarea lor în societate. Mai mult, conform legilor în vigoare, un tînăr cu autism devine, automat, în momentul în care împlineşte 18 ani, un schizofrenic – deşi cele două diagnostice nu au absolut nici o legătură. Iar dacă descoperi la timp că fiul tău are autism (TSA apare de cinci ori mai frecvent la băieţi decît la fete), tot ce poţi să speri e că în oraşul în care locuieşti există terapeuţi specializaţi în tehnici de lucru pentru copiii cu autism şi vei reuşi să faci rost de cîte 12.000 de euro pe an, pentru următorii şapte-opt ani – uneori şi mai mult –, ca să poţi plăti terapia copilului tău. Partea bună la autism e că există posibilitatea recuperării, astfel încît persoanele cu TSA să poată merge la şcoală, să interacţioneze social, să ducă o viaţă cît de cît independentă. Partea proastă e că terapia costă mult, încă nu există suficiente centre în ţară şi părinţii trebuie, de cele mai multe ori, să se descurce singuri şi să se lupte pentru drepturile copiilor lor.

2 aprilie este Ziua Mondială de Conştientizare a Autismului. În ciuda tuturor acţiunilor pe care le organizează, în fiecare an, asociaţiile părinţilor de copii cu autism (iluminarea în albastru a Parlamentului şi a Guvernului, dezbateri şi conferinţe, baluri caritabile etc.), conştientizarea situaţiei în care se află persoanele cu TSA în România rămîne o chestiune împărtăşită, în primul rînd, de rudele şi de prietenii părinţilor. Acest dosar a apărut tocmai din dorinţa de a spune mai departe, cît mai departe, povestea Anei Dragu, a Andreei Sorescu, a Emanuelei Jalbă-Şoimaru. Iar dacă statul român încă nu e în stare să le ofere sprijin lor şi copiilor lor, atunci poate că noi sîntem. Cu un 2%, o oră de voluntariat pe săptămînă, un semn că ştim prin ce trec şi că vrem să-i ajutăm.