Aici sînt eroii dumneavoastră!
E duminică, puţin trecut de zece. Oraşul doarme, nici eu nu sînt tocmai plină de energie. E început de octombrie, dar soarele e apăsător încă şi pentru o secundă îmi pare rău că nu mi-am luat ochelarii. Cobor la metrou şi totul se mişcă parcă în ritm de vacanţă – toate chioşcurile sînt închise, pe peron abia sînt cîţiva oameni. În vagonul în care mă urc sînt doar vreo şase persoane, cu ochii prinşi de somn, probabil vin de la serviciul de noapte – paznici sau muncitori 24/48, cu barbă de trei zile şi mîinile pline de crăpături. De la Universitate, staţia mea, pînă la Eroii Revoluţiei, unde trebuie să cobor, sînt numai trei opriri. La Eroii Revoluţiei te dai jos fie pentru mall, fie pentru cimitir. Azi eu cobor pentru cimitir.
Nu e prima oară cînd intru în Cimitirul Eroilor Martiri din Decembrie 1989. În urmă cu trei ani am participat cu nişte prietene la un concurs de fotografie urbană – ni se dăduseră indicii şi noi trebuia să le găsim şi să le fotografiem. Atunci am ajuns la Monumentul Eroilor, l-am fotografiat, rugînd paznicii să ne lase, dar nu am cîştigat concursul – greşisem indiciul, total.
La metrou la Eroii Revoluţiei au construit rampă pentru cărucioare şi lift; micile magazine cu de toate sînt deschise, zona pare mult mai animată decît centrul de unde vin. Chiar dacă nu ai şti că aici se află cele două cimitire – al Eroilor şi Bellu – te prinzi repede: e plin de florărese şi de vînzătoare de lumînări. Şi toţi oamenii care ies de la metrou sau de printre maşini şi blocuri au flori în mînă. Cumpăr şi eu crizanteme, mi se pare ciudat să intru într-un cimitir fără flori. Cer două de la florăreasa durdulie cu părul strîns în coadă de cal. Sînt galbene, grase şi miros a toamnă şcolară. Plec, dar îmi dau seama că ar fi trebuit să o întreb de ce la morţi se aduc flori în număr par. (Citesc mai tîrziu pe Internet: „În popor se spune că florile în număr par aduc ghinion celor vii, dar că pentru morţi nu mai contează“.) Traversez strada; cu cît mă apropii de gardul cimitirului, din beton cu zăbrele de fier, cu atît se aude mai bine slujba de duminică. E 10,30 şi clopotele bat peste oraşul adormit şase minute fără oprire.
De cum intru în curtea Bisericii Eroilor văd străjuind aleea cîţiva bătrîni şi o mamă cu un copil. Cerşesc. Nu îmi cer nimic verbal, dar se uită lung după mine cum mă îndrept spre biserică. Miroase a tămîie şi a ceea ce va rămîne mereu în memoria mea drept mirosul „de sfînt“. (Citesc ulterior că în biserică se află moaştele Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion, „sfinţi tămăduitori şi făcători de minuni, care au suferit moarte martirică, între anii 283-303, în cetatea Halmyris, pe teritoriul Dobrogei de azi“ – www.crestinortodox.ro.) În partea dreaptă, pe o masă cu muşama colorată, o femeie cu batic taie pîinea în cubuleţe pentru anafură. În stînga, după un gemuleţ, se vînd lumînări lungi, galbene. Enoriaşii stau pe două rînduri – în dreapta bărbaţii, în stînga femeile; pe spatele unui bărbat scrie Catch me if you can. Se cîntă tînguit, ca şi cum cei din cor s-au dispersat printre enoriaşi, şi preotul are codiţă albită de vreme şi strînsă într-un fel de coc. Eu şi cele două crizanteme galbene ieşim, nu înainte să mă închin de trei ori.
Cimitirul se întinde în partea stîngă cum ies din biserică şi e tăiat în cruce de două alei – una care duce de la poartă spre monument, cealaltă care duce de la biserică şi care o întrepătrunde perpendicular pe prima. Soarele încălzeşte lespedele albe, nu e pic de umbră, dar pe marginea mormintelor sînt băncuţe. Nici una nu seamănă cu cealaltă, dar toate te îmbie să le încerci lemnul sau metalul uscat de ploi. Un paznic stă pe una dintre bănci, cu picioarele tolănite pe un scaun de bucătărie, şi vorbeşte la mobil. Un altul, mai în vîrstă, să tot aibă 45 de ani, cu tăieturi proaspete pe faţă de la lama de ras, se plimbă pe aleea principală care duce spre gardul masiv, din beton, al cimitirului Bellu. Îl întreb dacă ştie cîte morminte sînt. Are o voce hîrjîită. „100, 200, cine ştie. Vedeţi că scrie la monument acolo.“ Monumentul, neschimbat de acum trei ani de cînd am fost ultima oară, e o cruce masivă din marmură neagră; în spatele ei sînt plăcuţe cu nume aşezate în ordine alfabetică. E greu să le numeri şi oricum nu par mai mult de 200, pe cînd sigur sînt mai multe morminte. Identice, albe, masive, cu o coroană împletită pe un braţ al crucii. Construite pentru eroii căzuţi în timpul evenimentelor din decembrie ’89. Mă plimb printre morminte, din stradă se aud tramvaie şi maşini, promoţii la spectacole cu tigri albi, aurii şi bengalezi. Ingineri, elevi, un rocker, personal din TVR, lăcătuşi, tehnicieni, şoferi, sportivi; şi Dan Iosif, unul dintre revoluţionarii care au apărut atunci la TVR, al cărui mormînt e separat de restul.
Mă frapează lipsa vizitatorilor. „Vin rar oamenii la ei, aproape niciodată“, mi se confesează paznicul. „În decembrie e mai aglomerat, începe pe 22 şi aşa o ţine pînă pe 25, au copiii îngropaţi aici.“ Într-adevăr, unele vîrste de pe crucile albe nu depăşesc 20 de ani. Fotografiile lor par rupte din filme din anii ’80 – alb-negru, coafuri cu chică sau post-permanent. Prima înscripţie pe care îmi cad ochii notează „memoria reporterului… informaţii extrase din fapte văzute, auzite, unele ţi s-au ascuns, altele te pîndesc“ – Ioan Simion Pop, realizator TVR. Urmează altele care fac inima de mărimea unei inimi de pui – „A strigat Jos comunismul şi a oferit flori trupelor din faţa Sălii Dalles. […] A primit 3 gloanţe mortale, avea 19 ani şi a fost prima victimă a revoluţiei din Bucureşti. I se spunea Micky Rockerul“; „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“; „Vom muri, dar vom fi liberi“. Alb pe alb.
Mă plimb printre mormintele de marmură şi în mintea golită de orice îmi trece prin cap un vers dintr-o melodie a trupei Taxi. Parafrazez în cap instant – aici sînt eroii dumneavoastră! 382, pe numărate.
Cătălina Miciu scrie cronici culturale pe gingergroup.ro.
Foto: C. Miciu