Ai hartă, ai parte!
Dintotdeauna mi-a plăcut să stau în dreapta şoferului. Cînd eram mic, tata mă punea să scot harta din torpedou, o desfăceam pe genunchi (ştiind că niciodată n-o voi putea împături la loc), puneam degetul pe localitatea unde ne aflam şi urmam direcţia şoselei. Nu-mi amintesc să ne fi rătăcit vreodată.
Şi acum, tot în dreapta şoferului stau. Dar nu mai desfăşor nici o hartă, ci introduc în GPS localitatea unde vrem să ajungem. Pare uşor şi exact, dar nu e. Dincolo de vocea enervantă a unui robot din altă dimensiune decît cea în care rulăm (nu, nu poţi vira la dreapta în timp ce traversezi un pod peste Dunăre!), ne mai şi rătăcim. Aşa că uneori folosim GPS-ul telefoanelor deştepte sau, cel mai adesea, oprim şi întrebăm oamenii de pe marginea drumului. În timp, însă, am ajuns să apreciem nebănuitele foloase ale erorilor ocazionale ale GPS-ului, ajungînd în locuri spectaculoase, de a căror existenţă n-am fi aflat niciodată sau pe care, în mod normal, le-am fi ocolit.
Acolo unde altădată ar fi apărut sintagma hic sunt leones, acum apar doar nişte pixeli incerţi, semnul neantului digital. Nu-mi place GPS-ul nici din acest motiv: în timp ce transformă lumea într-o simulare care înlocuieşte misterul cu vidul, el te localizează nu doar pentru propria ta orientare, dar şi pentru utilizarea ta de către alţii. Acum poţi fi supravegheat chiar şi cînd te rătăceşti.
Cînd am umblat prin Himalaya, potecile şi indicatoarele din lemn cu numele satelor au făcut harta inutilă (intenţionat am lăsat acasă smartphone-ul, ştiind că acum există conexiune de Internet la mii de metri altitudine). Cînd călătoresc pe jos prin oraşe europene îmi place să hoinăresc, folosind hărţile de hîrtie doar pentru a-mi mai corecta din cînd în cînd traseele. Cel mai mult îmi place să-mi iau repere pentru că-mi întreţine spiritul de observaţie de care mă folosesc mai ales cînd scriu ficţiune. Un alt motiv pentru care nu‑mi place GPS-ul: îmi distrage atenţia de la semne; mi se pare că mă face iliterat.
Mai nou, urmăresc conturile de Facebook numite Amazing Maps şi Terrible Maps. Sînt acolo tot felul de hărţi: de la harta europeană a obiceiului spălatului pe mîini (în procente), harta ţărilor cu oficiali implicaţi în scandalul Panama Papers sau harta ţărilor care au trimis animale în spaţiu, pînă la harta mondială a naţiunilor mai sărace decît Bill Gates, harta ţărilor al căror imn naţional menţionează sîngele vărsat sau harta frecvenţei folosirii bumerangului în Australia.
Nici hărţile nu mai sînt ce-au fost. Dar ce-au fost? Şi ce mai înseamnă hărţile azi, în epoca sateliţilor şi a conexiunii eterne la Internet?
Ilustraţie de Ion BARBU