Agitprop pe Facebook
Afişul electoral e preistorie. Dezbaterea candidaţilor – Antichitate. Spotul electoral, închistat de reguli de difuzare cvasimedievale, şi-a trăit renaşterea odată cu Internetul şi moda campaniilor virale. Modernitatea este a candidaturilor-eveniment, care aţîţă ştirea: plimbi elefantul pe strada mare sau ridici un panou inept în piaţa prefecturii – gata, eşti pe toate canalele, te bîrfesc toţi forumiştii. În zilele noastre, viralitatea a trecut la nivelul superior: cel al reţelelor sociale, al site-urilor de sharing, al portalurilor de ştiri, toate supuse influenţei crescînde a bloggerilor, haterilor, postacilor şi – mai nou – a hacktiviştilor...
Să-i cadoriseşti pe alegători cu şepci, tricouri sau sacoşe (stimulente permise de lege) e mai mult decît înduplecarea bunăvoinţei. Este exploatarea consimţită a acestora, pe post de oameni-afiş, dispuşi să exhibe mesajul mai departe, spre alţi receptori. Dacă, printr-o minune, purtătorii de tricou ar putea oferi tricouri şi altora, iar acei alţii, la rîndul lor, altora..., efectul de propagare s-ar înteţi exponenţial. Această minune – care dă definiţia viralităţii – este posibilă pe Internet. Iar Facebook-ul pare a-i fi medium-ul ideal. Pe Facebook, mai dihai decît pe Twitter sau altele asemenea, toată lumea e receptivă, îngăduitoare şi, cel puţin la prima vedere, prietenoasă. Prietenii te recomandă altor prieteni; aprecierile unuia atrag mirările altuia etc.; totul pe un fond hedonist, relaxat, care permite însă şi activismul şic, şi implicarea socială light, fără stres, din tastatură... Poţi susţine cauze cu un click, poţi semna petiţii cu un share, poţi participa la donaţii fără să dai bani...
Facebook-ul e însă un instrument cu mai multe registre, nu uşor de stăpînit. La nivelul sutelor sau al miilor de relaţii, zisa prietenie e dublată de dorinţa de dominare, de influenţare, de înfeudare ideologică a celuilalt. Poţi fi cu adevărat prieten cu un postac de partid? Fie şi dacă din partea lui primeşti nu confidenţe sincere, ci tentative de racolare? Poate că da; cît timp mesajele rămîn suficient de frivole, uneori haioase, apreciate de anturaj, promovate de trend... Gigabiţii zilnici de caricaturi, montaje foto parodice, diatribe şi satire nu mai au de mult pretenţia de a disuada pe cineva. Ele sînt produse pentru a întreţine o atmosferă veselă, propice gîndirii libere, tonifiantă pentru spiritul critic; dar fatalmente partizană şi, în raport cu politicienii, fie mumă, fie ciumă.
S-a tot glosat despre ipocrizia termenilor friend/friendship. Debordează netul de poliloghii despre cum nu poţi fi realmente prieten cu mii de inşi, dintre care abia cunoşti o parte... Dar prieten pe Facebook echivalează cu tovarăş în comunism. Specific Facebook-ului este un soi de control prietenesc din partea anturajului asupra individului, ceea ce (asemănător întrucît controlului tovărăşesc din dictatură) garantează conformismul faţă de opinia colectivului, a obştii online.
Acum doi ani, campania ROM Tricolor a demonstrat, în sfera comunicării comerciale, forţa de manipulare virală a Facebook-ului. Participarea benevolă a anturajelor de facebookeri, declanşată printr-un abil happening mediatic, a adus zeci de mii de accesări ale site-ului de campanie, mii de postări şi nu mai puţin decît şase cauze online: o reacţie populară de proporţii împotriva deciziei de a schimba – nu compoziţia! –, ci doar ambalajul unei ciocolăţele; schimbare devoalată la final a fi o farsă, un hoax publicitar. „Închipuiţi-vă că toţi aceşti facebookeri au drept de vot“, îmi încheiam atunci analiza din Dilema veche.
Şi iată-ne la localele din 2012. În loc de ROM Tricolor – Nicuşor Dan. Iar în memoria afectivă a junelui facebooker bucureştean – campania lui Obama, cea în care o seamă de lideri de opinie s-au întrecut în a declara public, fără ocolişuri sau ascunzişuri, intenţia de a vota marele Change. La fix pentru Facebook, locul în care îţi expui emoţiile live şi toată lumea îţi dă like. Aici te poţi văicări, de pildă, că ai crampe intestinale după o supradoză de corcoduşe: vei primi pe dată sfaturi, compătimiri, tachinării... Or, aşa cum îţi destăinui senzaţia de moment, de ce nu ţi-ai împărtărşi şi intenţia de vot? E la îndemîna ta să lansezi un statement de independenţă, coolness şi fason obamian. Devii Bruce Springsteen pentru cinci minute!
Eşti un postac tocmit cu ora? Sau un spirit liber şi (autopretins) independent? Nu contează – viralitatea nivelează tot. „Şi eu votez cu Nicuşor Dan! – De ce votez cu Nicuşor Dan? – Nu pot vota cu Nicuşor că n-am încă buletin de Bucureşti, dar vă îndemn pe toţi...“ Şi iată cum temerarul ONG-ist din Făgăraş s-a trezit, după un refresh şi un restart, eroul exponenţial al proaspeţilor bucureşteni care îşi proiectează metropola de reşedinţă ca pe o rampă a propriei emancipări către o urbanitate cu fason vestic, în răspăr cu metehnele balcanice ale vechiului tîrg de văcari.
Dar stai! Votul e secret! Iar motivaţia lui, pentru fiecare alegător în parte, este intimă şi confidenţială. Democraţia, drepturile omului, garantarea şi protejarea liberei conştiinţe a fiecăruia dintre noi – nu sînt toate aceste principii fragilizate de noua cutumă de pe Facebook, resimţită deja ca obligaţie, de a-ţi etala opţiunea electorală?!
Deznodămîntul e cunoscut. Cei mai lucizi dintre „prieteni“ – care sperau să-şi impună un whistleblower în Consiliul Local – s-au văzut nevoiţi să... whistle a pagubă. Avalanşa online care i-a făcut pe agitatorii entuziaşti să spere într-un Change dîmboviţean s-a revelat un amăgitor efect viral.
Un test de laborator pentru următoarele campanii? Sau o învăţătură pentru responsabilii cu agitprop-ul viitorului? Dacă peste cîteva scrutinuri vom vota online, ne putem oare aştepta ca votul să fie mai impulsiv, mai capricios, determinat în mai mare măsură de fluxurile şi refluxurile de opinie ale mediului virtual? Vom ajunge să decidem destinele polis-ului în aceeaşi manieră în care accesăm o aplicaţie? Ăla, da, ar fi un Change...
Florin Dumitrescu este publicitar. Cea mai recentă carte publicată: Marfă reîncărcată (volum colectiv de poezie), Editura Brumar, 2011.
Foto: L. Muntean