„Agitațiune în jurul unei noi Constituțiuni, care este așa de puțin nouă”
Acum 30 de ani, scriind în Dilema despre adoptarea Constituției din 1923, marele Z. Ornea făcea o afirmație care nu avea cum să nu stîrnească mintea puștiului care eram: în timpul „dezbaterilor” din Cameră, „un preot din Teleorman a spart fiole cu gaze sulfuroase și lacrimogene”. Cînd am început să caut și eu prin vechituri, am aflat că autorul „atentatului cu gaze” din 20 martie 1923 era pr. Florea Drăghici. Sala din Dealul Mitropoliei a fost evacuată, iar preacucernicul s-a ales cu o suspendare pe 30 de zile.
A nu se crede că vreau să duc în derizoriu o temă atît de importantă istoric. Episodul e ilustrativ pentru modul în care Constituția a trecut prin Parlament. Opoziția care ar fi putut conta (vreo 60 de țărăniști de-ai lui Mihalache și 30 de naționali ardeleni de-ai lui Maniu și Vaida-Voevod, din 369 de deputați) ori absenta ostentativ, ori se deda la agitații de bîlci (fluierături, huiduieli, chiar încăierări); suspendările erau frecvente, ca la școlarii zurbagii. Activ și solemn la tribună era Iorga (căruia îi aparține formula din titlu), șef de partid cu trei deputați. Presa, legată sau nu oficial de vreo tabără politică, avea ce relata și ce inventa. „Miroase Constituția voastră a hoit!”, ar fi zis un opoziționist în atmosfera grea. Sau, despre I.G. Duca: „I-a ieșit Constituția pe nas!”. Nu insistăm asupra șosetelor sau a fasolei lui Vintilă Brătianu, șef efectiv al liberalilor, în zilele, nu chiar rare, cînd fratele său prefera să mediteze în izolare. La Senat, lucrurile au mers mai liniștit, pentru că, dat fiind scrutinul majoritar, Opoziția era mereu mai firavă. De aceea, în epocă și în istoriografie, „maturul corp” a fost mereu lăsat în umbră.
N-au lipsit manifestațiile de stradă. Opoziția a scos lumea la proteste. Au ieșit și preoți să ceară rol dominant pentru BOR, și doamne să ceară drepturi politice. Deși s-a vorbit de iminența războiului civil, nu a fost nimic grav. Autoritățile au intervenit cum au vrut, că doar Bucureștiul era sub stare de asediu de la greva generală din octombrie 1920, cînd Argetoianu ordonase reprimarea brutală.
Tema era veche. Despre revizuirea Constituției din 1866 se vorbise dinainte de război, se pusese pe cale în 1914, se suspendase la începerea ostilităților și, în sfîrșit, părea să se fi încheiat prin votul Parlamentului de la Iași, care introducea sufragiul universal masculin și făcea posibilă o reformă agrară. Dar au venit Unirile din 1918 și trebuie să recunoaștem că atît basarabenii, cît și ardelenii au pus condiții de ordin constituțional. Mă rog, cei dintîi au renunțat formal la ele, iar cei din urmă, culanți, le-au zis „principii”.
Oricum, politicienii erau de acord că e nevoie de o nouă Constituție. Atît! Mai departe, fiecare o imagina diferit. „Constituante” s-au vrut/crezut și hung parliament-ul ales, cu multe peripeții, în 1919, și aparent solidul Parlament averescan din 1920. Nu au avut forță și s-au și luat cu altele, în primul rînd cu reforma agrară, iar în plan extern cu recunoașterea Unirii și construirea unui sistem defensiv. N-au lipsit scandalurile de corupție. Puternicul Argetoianu s-a bîlbîit nițel cînd i-a fost descoperită implicarea într-o sustragere de bonuri de tezaur. S-a trecut peste, căci a urmat mult mai spectaculosul scandal „Reșița”. „Românizarea” acționariatului uzinei s-a dovedit, de fapt, o „averescanizare”. Mulți din cercul generalului premier (care avusese ca temă predilectă anticorupția) au primit acțiuni pentru a vota legea de „naționalizare” cum trebuia. Liberalii au protestat dur, căci ei doreau „românizarea” ca „liberalizare” (cum avea să se și întîmple).
Existau grave probleme economice și sociale. Refacerea postbelică costa enorm. Unificarea monetară, dincolo de fraude, la fel. Leul se tot ducea la vale. Viața era grea. Muncitorimea, totuși puțin numeroasă, avea motive de nemulțumire, deci bolșevismul putea prinde. Printre studenți, creștea morbul fascist, încă neluat prea în serios. Și peste toate, o uriașă țărănime primea pămînt, printr-un proces cu destule sincope și abuzuri, generatoare de plîngeri și chiar revolte locale. Țăranii se înglodau în datorii – care, în cîțiva ani, aveau să devină o problemă cumplită.
Dar principala „ocupațiune mintală” a politicienilor erau combinațiile mai mult sau mai puțin sterile. Se făceau și se desfăceau, naiv, din vorbe, majorități și guverne. O excepție: „domnul Ionel Brătianu”. Lui îi ieșeau combinațiile, pentru că se pricepea și pentru că avea influență asupra „factorului constituțional” (Regele). Rămas, de voie, de nevoie, în umbră, după 1919, a reușit să obțină magistral înlocuirea lui Vaida cu Averescu, pe care nu îl agrea, dar îl găsea preferabil. Iar cînd cel din urmă i-a ieșit din vorbă, l-a înlocuit printr-un guvern-suveică, de 30 de zile, al lui Take Ionescu. În ianuarie 1922, revenit la putere, Brătianu a anunțat imediat că va schimba Constituția.
Șoc! Ardelenii și țărăniștii se pregăteau pentru schimbare, aveau „anteproecte” (întocmite de R. Boilă și C. Stere), dar e greu să ne imaginăm cum credeau că se va face. În privința viitoarei Constituții, mica lume interesată parcă plutea. Dovadă stau cele 23 de prelegeri ținute sub egida Institutului Social Român în prima jumătate a lui 1922 și publicate sub titlul Noua Constituție a României și nouile constituții europene. Sînt contribuții interesante, dar nu prea au legătură cu ce a ieșit, de fapt. „Nouile constituții europene” erau realități; „noua Constituție a României” era un deziderat, și nu unul clar. Titlul ediției din 1990, pentru publicul avid de interbelic, e înșelător: Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor. Nu e vorba de dezbaterea proiectului, ci de idei pentru o posibilă Constituție. Care s-a dovedit imposibilă.
De la început, pe lîngă tradiționalele plîngeri privind fraudarea alegerilor, Opoziția a spus că nu recunoaște noilor Camere calitatea de Constituantă. Raportat la Constituția din 1866, avea dreptate, procedura nu era respectată. Ce mai conta? Brătianu era pus pe treabă. În vară, a fost depus la Parlament un (ante)proiect – datorat, pare-se, profesorului C.G. Dissescu. S-a format o Comisie și au urmat cîteva luni de lucrări huis clos. În acest timp, neavînd altceva la îndemînă, Opoziția a sabotat Încoronarea de la Alba Iulia. În ianuarie 1923, proiectul a ajuns la Guvern, în februarie a trecut prin secțiuni, iar în martie a fost depus în plen. În cele cam două săptămîni de dezbateri, tradițional, s-au propus amendamente (în general, din partea parlamentarilor Puterii), nu neapărat importante; puține au trecut. În bună parte, sînt consultabile în Constituțiunea României din 1923 adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudențe (1925), azi descărcabilă liber și legal (ca și volumul de prelegeri). La sfîrșitul lunii, Constituția era deja sancționată și promulgată.
Pînă la urmă, ce nu le-a convenit domnilor Maniu, Mihalache, Iorga ș.a.? S-au legat mai ales de modul de adoptare, spunînd că legea fundamentală le era impusă ca un „ucaz rusesc”. Politic, era o întărire a lui Brătianu, plasarea sa în postura de „părinte” al noii Românii. Greu de acceptat pentru cei care îi doreau locul. Dar, pentru ardeleni cel puțin, era ceva mai mult. Ei nu renunțaseră la un oarecare regionalism. Nu puteau accepta centralizarea excesivă după modelul Vechiului Regat. Or, instituțional, noua Constituție era o extindere a celei regățene asupra întregii Românii Mari. Un titlu pe prima pagină a Adevărului: „Nicolae Passici și Ionel Brătianu. Două procedeuri față de partidele din teritoriile ocupate. Procedeul cuminte și procedeul brutal”. Nikola Pasici era premierul sîrb al Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, și el născut la 1 decembrie 1918 și încuscrit, în 1922, cu România. La 28 iunie 1921, și acolo se adoptase o Constituție centralistă, care a stîrnit reacții mult mai dure decît la noi. Textul era injust, dar Brătianu trebuia diabolizat cu orice preț.
De altfel, organizarea administrativă a fost materia în care Maniu a intervenit, destul de puternic, cum a ajuns la guvernare. Legea din 1929 a adus – e adevărat, pe hîrtie și pentru puțin timp – un plus de descentralizare. De ce n-a schimbat Constituția așa cum strigase în 1923? Pedant cum îl știm, îi putem găsi o explicație: Constituția interzicea orice modificare a Constituției în timpul Regenței. De ce nu a acordat drept de vot femeilor la alegerile parlamentare, deși avea cale liberă? Aș zice că n-a dorit, cum nu dorise nici în 1919. După 1930, în conflictul cu Carol, și-a făcut o marotă din respectarea Constituției pe care o hulise.
Rămîne întrebarea: ce gîndea Brătianu? Speculez. Nu știu dacă fusese vreodată liberal – economic, sigur nu –, dar, la începutul anilor ’20, era un exemplar conservator-moderat. Prefera să rămînă în cadre vechi, pe care le știa dacă nu sigure, măcar controlabile. De agitații nu-i păsa. Văzuse de atîtea ori cum trec. După experiențele ultimului deceniu, dorința sa pare să fi fost „închiderea” politico-juridică a României Mari și... securizarea puterii. Nu (mai?) avea nici un chef de experimente democratice. Dar nici un regim autoritar pe față nu ar fi instituit. În două locuri din Constituție cred că se vede asta. Mai întîi, la involuția față de 1917, adică la transformarea scrutinului, din proporțional, în „cu reprezentarea minorității”, pregătind calea pentru o lege de genul celei din 1926. Apoi, deși, spre deosebire de tatăl său, și-a constituționalizat rolul (adică a înscris în text Guvernul/Consiliul de Miniștri, cu un președinte), nu a prevăzut nici un fel de răspundere politică în fața Parlamentului, ca în „nouile constituții”. Nu-i vorba de vot de neîncredere (ca în Germania, Austria, Polonia, Cehoslovacia), dar nici chiar o formulare generală, ca în regatul vecin și cuscru și cum Dissescu încercase. Măcar pentru asta, cred că istoricii ar trebui să fie mai reținuți în perpetuarea unor etichete precum „una dintre cele mai moderne/liberale/democratice” etc. din acea vreme.
Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.