Aerul tare al realității

Întîmplarea face ca tocmai în zilele astea să lucrez la traducerea unui roman de Augusto Monterroso unde apare următoarea frază: „Dacă, așa cum s-a ajuns la scurtarea distanțelor, se va ajunge și la scurtarea timpului, atunci se va obține o viață mai scurtă care va putea fi trăită în ani mai puțini“. Romanul din care am citat a apărut în 1979, așadar în urmă cu aproape patruzeci de ani. Fraza lui Monterroso poate fi citită în cheie ironică sau nu. Apariția Internetului și progresul vertiginos al tehnologiei au dus la scurtarea timpului. Facem îngrozitor de multe lucruri într-un timp foarte scurt. Dar toate astea nu cred că ne împiedică să avem și o viață personală. Dar mă întreb cîți dintre noi mai vor o viață personală, în sensul învechit al sintagmei. Cred că viața personală s-a redus la posibilitatea de a alege ce să postezi și ce nu. A apărut un soi de frenezie de a ne face publică viața personală. S-a insinuat treptat ideea că dacă nu postezi nu exiști. Așa că postăm cu toții în draci.

Pentru ca lucrurile să fie cît de cît limpezi țin să precizez că nu am cont de Facebook, nici de Instagram, nici de Snapchat. În schimb, am adresă de e-mail și Whats­App, pe primul îl folosesc mai ales ca instrument de lucru, iar pe al doilea pentru o comunicare mai rapidă sau atunci cînd nu am chef să vorbesc la telefon. Asta nu înseamnă că aș avea ceva împotriva tehnologiei, dimpotrivă. Nici că, neavînd conturi pe platformele respective, aș avea mai multă viață personală. Înseamnă doar că pot să fac o plimbare de o oră, să zicem, pe jos, să văd lucruri minunate, dar fără a simți urgența de a le fotografia (nu cred că fac mai mult de douăzeci de fotografii pe an) sau împărtăși în vreun fel cu alții. Dacă în decursul plimbării văd sau aud ceva frumos, sau atît de urît încît să capete valoare estetică, știu că peste cîteva zile voi povesti cu un prieten despre plimbarea cu pricina, sau îmi voi nota în jurnal, ori voi folosi într-un poem, iar asta îmi ajunge.

Mi-am păstrat bucuria de a citi și de a asculta muzică. Pot foarte bine să citesc zece cărți și să nu vorbesc cu nimeni despre ele, sau doar cu prietenii foarte apropiați. Cît despre muzică, încă mai am obiceiul dobîndit în adolescență de a asculta albume, nu piese, nu selecții. Dacă în cazul poeziei îmi plac antologiile, în cazul muzicii nu. Nu știu cîți dintre noi mai au răbdare să asculte un album de patruzeci și cinci de minute fără să facă nimic altceva. Eu încă mai fac asta frecvent. Mă așez în fotoliu, cu țigările la îndemînă (altă invenție care scurtează viața), îmi pun căștile și ascult muzică. Nu simt deloc nevoia de a spune online ce ascult. Nu ascult pentru a spune ce ascult, ci ascult pentru că-mi place. De ce naiba ar interesa pe cineva, în afară de doi-trei oameni extrem de apropiați, ce ascult eu? Sau ce film am văzut.

Cred că lucrurile sînt destul de simple. Postăm pentru a ne simți în viață, pentru a avea senzația că viața noastră chiar contează. Postăm mînați de latura noastră luciferică, cea care are mereu nevoie de dovezi, de „urmăritori“. Nu vreau să spun că e o nevoie suspectă. E o modalitate de a face viața mai suportabilă. În sinea noastră știm cu toții că e vai de curu’ nostru, dar continuă să respectăm regulile jocului.

Deocamdată, prefer să mă țin departe de postări și să îmi repet versurile lui Frank O’Hara: „E plăcut să te poți baza pe ceva / simplu și real / cum e să-ți fie dor de cineva“. Da, încă mă mai bazez pe ceva simplu și real. Abia aștept să închei textul ăsta, să mă duc la fereastră și să mă uit în zare, „bînd această strălucire numită whisky“, cum zice Roberto Bolaño, gîndindu-mă la cineva drag, gîndindu-mă cu intensitate, măcar atît cît va rezista cubul de gheață din pahar. În loc de urgența de a posta ceva, prefer să rezist cît mai mult în aerul tare al amintirilor sau al realității din cîmpul vizual. 

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor şi traducător. Cea mai recentă carte publicată este romanul Războiul Mondial al Fumătorilor, Editura Polirom, 2015.

Foto: flickr