Aer de Tokyo

22 august 2018   Tema săptămînii

Mi-e pur și simplu frică, pe măsură ce ne desprindem, pe șosea, de peisajele montane, lăsînd în urmă conul perfect al vulcanului Fuji, izvoarele termale și satele de călugări budiști ascunse printre păduri seculare. Sînt de zece zile în Japonia și urmează să intrăm în Tokyo, monstrul urban cu 37 de milioane de locuitori în zona metropolitană, gigantul de asfalt și lumină fluorescentă, pîlpîind toată noaptea în reclamele care-l îmbracă din cap pînă în picioare. Ultima oară am fost la Tokyo în 2006 și mi aduc încă bine aminte cum am rămas captivă într-un taxi cu mileuri în interior și șofer cu mănuși albe, într-un trafic năucitor, care transforma cel mai rapid oraș al lumii într-un univers nemișcat, într-o carcasă de piatră pentru oameni și mașinile lor. Acum doi ani, la Istanbul, o metropolă de doar 15 milioane de locuitori, am petrecut trei ore încercînd să ies din ea. Acum un an, la Bangkok, la doar 9 milioane de locuitori, mi-am povestit viața într-un taxi, între Silom și China Town, preț de vreo cinci kilometri.

Autocarul menține viteza constantă chiar dacă sîntem deja în oraș, pe o șosea suspendată, printre zgîrie-nori. Clădirile sînt dense, dar traficul e atît de blînd că ai crede că Tokyo e depopulat. Nu se schimbă nimic nici pe bulevarde, nici măcar pe străduțele pe care intrăm ca să ajungem la hotel. Nu-i sărbătoare, nu-i concediu, nu-i week-end și nici măcar nu e noaptea tîrziu. E doar planificare urbană.

Japonezii au o relație specială cu mașinile. Dacă le cumpără, înseamnă că au neapărată nevoie de ele. Dacă au nevoie de ele, atunci cumpără, în mare, mărci japoneze și automobile de dimensiuni mici. Rătăcite, pe străzi, mai vezi cîte o limuzină vintage americană sau vreun Mercedes baban, dar la volan e fie cîte un solist de J-pop căruia faima i-a furat mințile, fie vreun Yakuza pentru care lipsa de bun-simț e chiar ultima problemă în viață. În orașele mari, nevoia de mașină tinde spre 0. Rețelele de metrou și de tren acoperă fiecare palmă de spațiu, iar gările sînt orașe subterane și supraterane unde găsești tot ce vrei, de la saloane de coafură pînă la cluburi de jazz. Mersul pe jos e o religie, iar costurile parcării, pe an, pornesc de la 1500 de euro în zonele sărace și ajung pînă la zeci de mii în centru.

În 2017, Tokyo a fost declarat cel mai verde oraș din zona Asia-Pacific, cu un plan ambițios, ca pînă în 2020 să scadă cu încă 25% rata emisiilor în zona metropolitană. De altfel, „după blocurile gri“, la Tokyo întotdeauna e un parc: gigantic, cu copaci milenari, mic și cochet, după tipicul grădinilor japoneze, un scuar cu copaci și iarbă după nici un tipic. Spațiul verde se vede și din satelit, se laudă tokyoții și am de ce să-i cred pe cuvînt. Noile clădiri au grădini pe acoperișuri, grădini pe terase, iar administrația orașului are un departament serios care se ocupă de ofensiva vegetalului în jungla de beton. Zeci de asociații de cetățeni se implică în planurile primăriei, care vrea, în următorii ani, 500.000 de copaci plantați în Tokyo și crearea unei zone de pădure urbană. Sigur, pentru noi, în orășelul nostru european, toate astea sună amețitor, dar pentru japonezi, natura e sacră și parte din civilizație. Există texte de acum o mie de ani care explicau detaliat cum trebuie să fie îngrijite grădinile, care erau, dincolo de o plăcere personală, o datorie socială. O grădină frumoasă bucura și ochiul oaspetelui și îi influența starea, nu numai pe cel al gazdei.

În metropolele asiatice ale zilelor noastre se vorbește despre aerpocalipsă, un termen care desemnează, după cum ne putem imagina, dispariția lor prin lipsa aerului. China a decis în 2017 să interzică în anumite zone încălzirea cu cărbune și lemn, făcînd, cu prețul frigului, un aer mai bun de respirat, măcar pe termen scurt. De altfel, turiștii care au ajuns în Beijing sau Hanoi sau chiar Bangkok au experimentat, probabil, senzația de sufocare și de arsură în nări, dată de amestecul de praf și noxe din aer, senzație pe care localnicii o potolesc purtînd niște măști caraghioase pe față, cu ursuleți și floricele, care-i fac să semene cu niște jefuitori de bănci hippioți. Tokyo e departe de asta, deși proporțiile și densitatea populației l-ar predispunde spre o poluare a aerului agresivă. Casele se încălzesc cu electricitate (și cu moderație – japonezii stau bine în case la 18-19 grade) și tehnologiile eco încep să devină normă pentru construcțiile noi.

Viitorul nu e lăsat la voia întîmplării, prezentul e respectat și trecutul servește drept lecție. Nici măcar nu-i vorba de vreo mare filozofie.

În caz că citește Dilema veche cineva din Primăria Capitalei, obiectivele de mediu din Tokyo sînt publicate într-un document în limba engleză, pe site-ul primăriei din Tokyo. Simplitatea și eficiența lor vă pot inspira ca să mai avem și noi ce respira. 

Ana-Maria Caia este jurnalistă și scriitoare.

Foto: wikimedia commons

Mai multe