Adulescenții noștri, adulescenții lor
Fără îndoială, ciclurile de viaţă nu mai sînt ce-au fost. Înainte de ’89, terminai facultatea, erai repartizat la un post de pe întinsul patriei şi, vrînd-nevrînd, la 23-24 de ani te trezeai „încadrat în cîmpul muncii“. Cam tot atunci te şi căsătoreai: în 1989, vîrsta medie la prima căsătorie era 22 de ani pentru femei şi 25 pentru bărbaţi. Primul copil venea repede (vîrsta medie a mamei la prima naştere, tot în 1989, era 22,3 ani). Deci, la 25 de ani, cei mai mulţi dintre noi eram „cetăţeni responsabili“, cu slujbă, familie, copii de crescut.
Lucrurile s-au schimbat – demografia fiind argumentul cel mai puţin spectaculos. În medie, femeile se căsătoreau în 2008 (date mai recente nu avem) pentru prima dată la 26 de ani şi bărbaţii la 29, vîrsta mamei la prima naştere este de 25,5 ani (dar numărul naşterilor a scăzut simţitor, ceea ce înseamnă că numărul femeilor care nu au nici un copil a crescut şi el).
Comportamentul demografic este doar partea uşor măsurabilă a unui fenomen mai larg: întîrzierea maturizării sociale. El nu e nou: e suficient să citim la întîmplare cîteva biografii din secolele trecute, pentru a afla că în secolul al XIX-lea o femeie de 20 de ani era de regulă mama cîtorva copii, că flăcăii se însurau imediat după ce „se întorceau de la oaste“ etc. Era firesc să se întîmple aşa: speranţa medie de viaţă la naştere fiind în România, în 1980-1901, de 36 de ani, după 50 de ani un om era considerat bătrîn. Absolvirea liceului era rezervată cazurilor excepţionale, deci nu puteam, statistic, vorbi despre studii prelungite care să împiedice intrarea în viaţa activă. Speranţa de viaţă dublîndu-se, una dintre consecinţe trebuie să fie şi „expandarea“ ciclurilor de viaţă. După 1990, odată cu „democratizarea“ învăţămîntului universitar (rata cuprinderii în învăţămîntul superior se apropie de 80%), statutul social dominant al tînărului de douăzeci şi ceva de ani este cel de student.
Cum spuneam, înainte de ’89 un absolvent de facultate devenea automat salariat. Astăzi, lucrurile se complică. Întîlnim tot mai mulţi tineri care încep o facultate, sau mai multe simultan, după care constată că le-ar plăcea să studieze altceva, reîncep studii în alt domeniu, după care fac un master, apoi un doctorat, astfel încît pe mulţi vîrsta de 30 de ani îi găseşte pe băncile facultăţii. Uniunea consensuală, cuplurile neoficializate pînă tîrziu sînt din ce în ce mai frecvente – la asta contribuie dificultăţile proprii perioadei de tranziţie sau ale crizei: dificultatea achiziţionării unei case, scumpetea accesului la servicii sociale care să permită creşterea unui copil într-un cuplu în care ambii membri sînt activi profesional etc.
Fenomenul nu este original – îl întîlnim în toate societăţile de tip occidental, a căpătat şi un nume sugestiv: adulescenţă. A fost ilustrat de o comedie neagră a lui Étienne Chatiliez (2001) – Tanguy, în care este vorba despre un tînăr de 28 de ani care trăieşte împreună cu părinţii şi (fapt de neconceput în urmă cu un deceniu) nu este deloc interesat să părăsească cuibul familial, ba chiar opune rezistenţă atunci cînd aceştia încearcă „să-i facă vînt“. Este propriu „Generaţiei Y“, generaţia crescută integral în era digitală, o generaţie iconoclastă, caracterizată de sociologi mai ales prin refuzul modelelor; poate de aici, prelungirea după limitele obişnuite a „vîrstei căutărilor“.
În România, este generaţia celor care nu au cunoscut aproape deloc „beneficiile“ regimului comunist. Mai mult, existenţa adultă a celor care acum au puţin peste 20 de ani s-a confundat cu o perioadă de creştere economică (2000-2008). S-au obişnuit, cu alte cuvinte, să trăiască într-un mediu mai degrabă prietenos; tocmai de aceea, mecanismele de autoapărare le sînt atrofiate. Criza economică i-a lovit cu furie: dacă în semestrul II din 2007 tinerii sub 30 de ani reprezentau 10% din totalul şomerilor, în acelaşi semestru al acestui an ei reprezintă 20% (asta, fără a-i lua în calcul pe cei care sînt studenţi doar pentru a nu fi şomeri). Ceea ce mă face să cred că, în cazul României, „adulescenţa“ nu e doar un stil de viaţă, ci mai degrabă o dramă trăită de o nouă generaţie de sacrificiu.
Mircea Kivu este sociolog.