Adio, dar rămîn cu tine
În Italia mi s-a spus că "a vorbi" despre patriotism cît timp ai ales să-ţi părăseşti ţara ar putea părea ipocrizie, ca şi cum ai jura fidelitate unei soţii de care ai ales să divorţezi. Patriotismul există însă de multe ori chiar în felul de-a fi şi de-a se purta al multor emigranţi. Pentru Mariana Oprea , asistentă medicală, plecată de doi ani din România, stabilită acum într-unul dintre cartierele mărginaşe ale Romei, patriotismul departe de ţară înseamnă datoria de a-ţi păstra limba şi sărbătorile pur româneşti. Are doi copii, iar soţul lucrează în construcţii. Cu salariile de aici îşi permit un apartament, haine decente şi o viaţă normală, toate lucrurile pe care ţara mumă le-a refuzat, obligîndu-i să apuce drumul exilului. În România - îmi spune - dacă nu ai bani sau o poziţie socială, te simţi un nimeni, un sclav lăsat la bunul plac al societăţii. Acasă pare că eşti legat de mîini şi de picioare într-un sistem potrivnic cetăţeanului. Aici contezi ca om, nu ca rang, eşti respectat şi prin asta înveţi să respecţi. Cu toate astea de România o leagă viaţa de dinaintea Italiei. Familia, casa părintească, prietenii şi rudele. Deşi de rău poate să-mi vorbeacă de viaţa din România pînă în zori, nu şi-a abandonat şi nu-şi va abandona niciodată limba ei românească. Iar asta este, în opinia ei, prima dovadă de patriotism. Copiii lui vorbesc italiană. Nici el nu mai vorbeşte chiar aşa de bine româneşte. Relaţiile cu ţara s-au estompat pînă la disipare şi de zece ani de cînd este aici, Valeriu, recepţioner la hotel, poate să spună că este un italiano vero. A plecat din Bucureşti imediat după terminarea liceului şi de atunci a lucrat prin toată Italia. A fost zilier în Milano, a lucrat în construcţii în Napoli, a spălat toalete, a fost ospătar. Acum e recepţioner într-un hotel din Roma. N-ai spune că nu e italian (accent, gesturi, felul languros de a privi - ceea ce defineşte un italian, îl defineşte pe sine) şi doar "demascarea" proprie îl poate trăda. Patriotismul? Pufneşte şi întreabă retoric: ce-a făcut România pentru el, ca să-şi dea viaţa pentru ea? Deja a început să uite cuvinte româneşti şi chiar gîndurile încep să i se încîlcească cu italiana în cap. Desigur, încă mai are reminiscenţe ale legăturilor primordiale: mai ales la competiţii sportive. La meciurile de fotbal, cînd ţine cu România, dintr-un soi de obişnuinţă. Dana a plecat din România acum trei ani, după terminarea facultăţii. Cum profilul terminat (facultatea de istorie) nu-i permitea o prea mare deschidere financiară, s-a aruncat în aventura străinătăţii. A plecat ca bonă, printr-o cunoştinţă. Cu un salariu de aproape 2000 de euro pe lună, Dana poate să spună că a ajuns ceea ce în România doar cu greu ai putea să ajungi: independent. Locuieşte într-o garsonieră, are o pisică şi bani puşi deoparte. Un prieten italian, funcţionar la o bancă, şi un soi de stabilitate pe care doar nebună să fie ar rata-o pentru revenirea în România. Cu toate astea, ţine la ţara ei. Din cînd în cînd se duce prin comunitatea de români de la periferia Romei, unde există magazine cu mîncăruri tradiţionale şi cumpără gustul de acasă. Crede că prin atitudine şi prin faptul că nu negi că eşti român, poţi face un bine ţării tale. Bunăoară, mai ales în perioada asta, în care presa italiană abundă de poveşti despre violatori şi hoţi români, datoria fiecărui român imigrant ar fi afişarea unei atitudini corecte. Mai corecte. De ce "mai"? Personal încearcă mereu să fie mai catolică decît papa, în sensul unei purtări ostentativ de bune, prin care să corecteze cumva imaginea negativă pe care unii sau alţii o dau României. Nu e mult, însă uneori o picătură naşte cercuri concentrice.