Adevărul minciunilor

8 iunie 2006   Tema săptămînii

Basmele şi poveştile culte sînt, prin definiţie, ceva arhaic şi încremenit în cărţile copilăriei, dar zăpăceala informaţională, în care ne bălăcim, ne deturnează atenţia de la istoriile care se spun chiar în ţara noastră şi aproape sub ochii noştri (neatenţi), în timpurile noastre. Cam în aceleaşi vremuri în care noi scriem aceste rînduri, la hipodromul din Ploieşti se întîmplă lucruri ciudate: caii de sex bărbătesc (că în curse nu aleargă iepele?) se împerechează între ei. Iar asta nu e nimic, dacă ne gîndim la faptul că, sub un viaduct din Ploieşti, a fost prins un şofer masturbîndu-se. "Prins" e impropriu spus, fiindcă onanistul învederat (deja) şi inveterat (de mult) a făcut ce-a făcut şi s-a fofilat pînă la Rîmnicu Vîlcea, unde, sub un alt viaduct... şi fără nici o balerină lîngă el... De aici, a ajuns într-o gazetă locală, pentru a fi preluat, ca într-o partidă de biliard, "cu manta" (bietele viaducturi), din nou, de presa centrală. Care cita de data asta, ca autoritate, gazeta locală. Cam tot prin acelaşi leat, controlorii RATB, pe care nici eu, nici tu, cititorule, nu i-am mai văzut de mult, fiindcă ne-am luat maşină în leasing - o altă poveste şi asta - au prins în tramvai, pe scaunele alea mono din mijlocul vagonului, o găină fără bilet. Vieţuitoarea a fost amendată, deşi nu era, săraca, vinovată de infracţiune. Vinovat era ţăranul care a urcat-o în autobuz, n-a taxat decît un bilet şi s-a descotorosit de ea, la vederea controlorilor. Sau era tramvai? Prea puţin contează. Aş putea să vă mai spun despre găina care naşte pui vii, dar e o poveste prea cunoscută ca să o mai adaug aici. Sau ca să mai fie poveste. Aţi priceput unde bat: prin 1992, Ion Cristoiu a dat drumul unei gazete pe nume Evenimentul zilei, care relata toate cele de mai sus. Gazeta ajungea în scurt timp la tiraje astronomice (600 de mii de exemplare), în anii în care şi ziarele feseniste, şi cele ţărăniste erau în picaj. Intelectualitatea constipată îşi dădea ochii peste cap, iar publicul neintelectual jubila. Rămas azi fără iepuri în joben, bătrînul magician al zaţului, calandrului, quadratului şi ramei impunea, în răspărul onorabilităţii, o publicaţie vie, distractivă, mincinoasă, deocheată şi insolentă. S-a spus despre el că a umplut presa de sînge, crime şi violuri. E atestat istoric că a impus din nou forma ştirii telegrafice, fără cîrcei anticomunişti sau bale pro-Iliescu. Însă mie, unuia, fabulos mi se pare felul cum Cristoiu a exploatat... fabulosul. Găina cu pui vii, şoferul de sub viaduct şi caii din Ploieşti sînt doar cîteva personaje din basmul vesel, sadic şi acultural al lui Cristoiu. Lor li se adaugă vaca din Spania, care s-a sinucis aruncîndu-se într-o rîpă fiindcă a fost violată de un măgar. Şi tînărul din Iaşi care a ajuns la spital fiindcă a vrut să omoare un ţînţar. Iar asta, nu pentru că ţînţarul a ripostat, ci fiindcă peretele era de carton, iar tînărul a căzut peste o pereche care făcea sex în apartamentul alăturat şi a mîncat o bătaie soră cu moartea şi mătuşă cu ghipsul. Şi aşa mai departe, la infinit. Sau cel puţin vreo cîţiva ani. Pare ciudat că atîtea gogomănii au văzut "lumina" tiparului. Pare la fel de ciudat că le-a citit cineva. Şi cel mai ciudat pare că dvs., publicul select de Dilema veche, le citiţi acum cu un zîmbet în colţul gurii. Dar nu e aşa. Cum ne învaţă McLuhan, mediul e mesajul. Aceeaşi ştire, întîmplare, imagine înseamnă altceva dacă e mutată din ziar, la o televiziune de acolo, la o revistă glossy, iar de pe un glossy, pe Internet. Dar mediu de comunicare nu înseamnă musai ceva concret: o foaie tipărită, un ecran TV sau deja mai puţin palpabilul Web. Medii de comunicare au fost, la limită, şi şezătoarea, şi snoava, şi bancul, şi zvonul securist. Şi cronica, gustată în epocă nu numai în ipostaza moldovenească, a lui Ureche, Costin şi Neculce, ci şi în cea "tabloidă", "bîrfitoare", a muntenilor mai puţin iubiţi de istoria literaturii, dar mai savuroşi prin epitet şi gogoşile calomnioase pe care le vindeau. Avem prin urmare o serioasă tradiţie a neseriozităţii, un sol fertil pentru intuiţia de acum vreo paişpe ani a lui Cristoiu. Cred - e drept, fără studii care să-mi confirme impresia - că nimănui nu-i păsa de gradul de adevăr al poveştilor din Evenimentul zilei, versiunea unu. Cred că toată lumea se distra, fără să-i pese prea mult de faptul că Evenimentul vindea gogoşi sau de criteriile de adevăr de sorginte anglo-saxonă din presa serioasă: două surse independente şi credibile şi aşa mai departe. Dar, pînă la urmă, specificul românesc nu e nici chiar atît de specific. Cine se scandalizează de "teatrul sîngelui" (sau al fabulosului, cred eu), pus în scenă de Cristoiu în anii '90, se poate documenta în materie de legende şi mituri urbane sau poate răsfoi un tabloid străin. Gogoşi se vînd peste tot. Specialiştii finlandezi sînt foarte prolifici în sondaje, sursele-bine-informate-care-doresc-să-şi-păstreze-anonimatul vorbesc la mobil de rup, cu ziariştii şi aşa mai departe. Singura care nu pare a se simţi prea bine e ordonanţa neagră a generalului Washington, despre care Mark Twain a descoperit, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, că a murit de vreo 20 de ori prin diferite gazete americane, la intervale de zeci de ani. Iar cercul se închide chiar în anii '90, cei în care Cristoiu scotea găini vii din joben. În aceiaşi ani, presa occidentală a început să pedaleze puternic pe concepte de tipul info-tainment-ului, al tabloidului sau al aşa-numitelor new news. Exemplul citat de manualele de comunicare este cel al lui Bill Clinton, care se lansează în campania electorală cîntînd la saxofon. Sau, dacă vreţi, în termeni epici, deturnează fabula către o altă morală. Aşa că nu e cazul să ne mai ruşinăm de găina cu pui vii, chiar dacă nu avem nici motive să fim mîndri. Heraclit, Apostolul Ioan şi Hegel ne învaţă că, dacă nu s-ar povesti, n-ar fi.

Mai multe