Adevăratul Balşoi... şi cel importat în România

22 decembrie 2011   Tema săptămînii

S-a întîmplat ca în urmă cu doi ani să văd la Sala Palatului un spectacol care era promovat la propriu „pe toate gardurile“ sub titlul Spărgătorul de nuci cu Teatrul Balşoi din Moscova. S-a întîmplat ca în acest decembrie să particip la Gala de Anul Nou oferită partenerilor săi de Noul Teatru Balşoi din Moscova, unde nu am văzut nimic altceva decît... aţi ghicit, Spărgătorul de nuci, lucrare ce rămîne unul dintre evergreen-urile muzicii de balet şi respectiv ale perioadei ce precede Crăciunul.

Ştiam de atunci că eu am văzut la Bucureşti altceva decît compania de balet a respectivului teatru, şi anume o trupă de dansatori cu nume ruseşti a căror relaţie cu Teatrul Mare din Moscova era fragilă şi, probabil, parţială (ca să nu riscăm să spunem inexistentă). Era clar din start că o companie de o asemenea anvergură nu-şi permite să apară cu cei mai buni balerini ai săi pe o scenă improprie precum cea de la Sala Palatului, că nu evoluează în contexte scenografice aproximative, că standardul soliştilor săi se găseşte în cu totul altă zonă.

Dacă aveam nevoie de o confirmare, am obţinut-o asistînd la strălucitoarea producţie de la Moscova în coregrafia clasică a lui Yuri Grigorovici şi costumele şi scenografia de poveste ale lui Simon Virsaladze, cu Yekaterina Krysanova şi Alexander Volchkov în rolurile principale. Dacă spectatorii de la vest de Moscova (din care facem şi noi parte) sînt oricînd tentaţi de numele companiei atunci cînd îl văd pe afişele din oraşul lor, urmărindu-i pe scena de acasă – cu atît mai mult cu cît este recent reintrată în circuit după o renovare care a durat şase ani –, eşti sedus efectiv de ceea ce oferă baletul rus în stare pură. 

Nivelul pe care îl are această companie în a 236-a stagiune a sa este perfect comparabil cu cel al marilor scene internaţionale europene precum Royal Ballet Covent Garden (de altfel, deşi companie de stat, baletul de la Balşoi are un sponsor privat semnificativ, iar felul în care arată spectacolele nu dă nici o clipă senzaţia de lipsă de resurse). Un spectacol ireproşabil cum a fost acest Spărgător de nuci pe care l-am văzut la Moscova induce o stare de emoţie pe care arta coregrafică poate să o genereze doar atunci cînd toate componentele se plasează în zona perfecţiunii. 

Se aude că în 2013, la Festivalul „Enescu“, ar fi posibil să vină şi baletul Teatrului Balşoi, deşi nu se ştie încă exact pe ce scenă, majoritatea celor din Bucureşti urmînd a fi în renovare la acea vreme. Întrebarea este cum va putea fi prezentat acesta ca o premieră a perioadei recente, cînd, de cîteva ori pe an, prin Bucureşti vezi afişe care propun spectacole „ale Teatrului Balşoi din Moscova“ pentru care organizatorii nu trebuie să ofere nici o dovadă publicului că vor vedea versiunea autentică, livrîndu-le copii de mîna a treia, în cel mai bun caz. 

Un serviciu privind protecţia consumatorului de cultură nu există, libertatea de a spune şi respectiv a organiza fiecare ce doreşte fiind totală. Poate că, în astfel de condiţii, nu ar trebui să ne mai mirăm cu superioritate că la Festivalul „Enescu“ se aplaudă frenetic între părţile simfoniei.  Dacă la exportul de cultură muzicală clasică nu reuşim să atingem decît nişele, se pare că la import, cu excepţia sus-numitului festival, se întîmplă să primim cam frecvent marfă contrafăcută…  

Oltea Şerban-Pârâu este critic muzical şi redactor-şef Radio România Cultural.

Mai multe