Adevărații români sînt întotdeauna săraci
Nu cu mult timp în urmă am scris un text despre niște pensionari care păreau să aibă o viață plăcută și lipsită de mari griji. Am relatat discuțiile relaxate dintre ei și planurile lor de vacanță. Constatam că pentru unii, totuși, viața s-a mai îmbunătățit, începînd a semăna cu ceea ce știam mai de mult despre traiul pensionarilor din Occident. Comentariile la adresa textului nu au întîrziat să apară. Multe erau de genul: ăia nu erau pensionari obișnuiți, erau foști nomenclaturiști sau cine știe ce indivizi cu pensii speciale; du-te la țară să vezi cum trăiesc acolo bieții pensionari, adevărații pensionari, și așa mai departe. Știm cît de cîrcotași pot fi unii pe Internet și pe rețelele de socializare. Nu m-au surprins asemenea replici. Ba chiar aș spune că, întrucîtva, mă așteptam la ele. Însă tocmai previzibilitatea acestui tip de reacții m-a pus pe gînduri. Adică, de cîte ori constați ceva de bine, se vor găsi destui să te contrazică, să caute imediat contraexemple, să-ți spună că lucrurile bune nu sînt chiar ceea ce par a fi, să te ia drept naiv, idealist, lipsit de experiență și necunoscător al realităților profunde, să-ți aducă aminte că nimic nu poate merge bine într-o țară stricată și fără de leac.
Asemenea comentarii conțin și sugestia că aceia care o duc ceva mai bine sînt ori niște profitori ai unui sistem nenorocit, ori niște indivizi dubioși, dacă nu de-a dreptul hoți. Cu alte cuvinte, adevărații pensionari și adevărații români sînt, nu-i așa, întotdeauna săraci.
Asta e o mentalitate destul de obișnuită, un curent de gîndire prezent în societatea noastră de pe vremea comunismului. Poate că atunci existau însă mai multe motive să gîndești așa. După Revoluție, tendința asta a fost preluată și amplificată în presă și, mai tîrziu, cum spuneam, pe rețelele de socializare. Literatura, arta și, poate cel mai evident, filmele nu au omis nici mizeria cotidiană și nici acel soi de „cultură a mizeriei”. Ideea de sărăcie și mizerie a devenit pe alocuri chiar mai înrădăcinată decît sărăcia însăși, constituindu-se totodată într-un obstacol psihologic tocmai în calea ieșirii din sărăcie. Nu rareori cei care au asemenea mentalități nu sînt deloc săraci sau nu mai sînt săraci. Chiar dacă nu trăiesc neapărat în mizerie, însă, lipsurile din trecut le-au rămas întipărite în minte și e foarte greu să se mai dezbare de ele. Acest fel de a vedea lucrurile ar putea fi numit mizerabilism. Sigur, chiar dacă el ne e destul de caracteristic, nu înseamnă că nu există și prin alte părți. Iar unii reușesc chiar să valorifice economic asemenea tendințe. Se pot face, adică, și bani din mizerabilism. Cum anume? Veți afla citind paginile următoare în care încercăm să analizăm fenomenul.