Adevărat sau nu: despre democrația arabă
- „Zidul Berlinului a căzut în lumea arabă“ -
Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor. Buba s-a spart la fel de rapid şi neprevăzut atît pentru experţii locali, cît şi pentru cei din afara regiunii. Iar procesul de contagiune între ţări – scînteile politice traversînd graniţele aproape în mod instantaneu – este izbitor de similar celui din Europa Centrală şi de Est.
Cu toate acestea, analogia cu 1989 este greşită din două mari motive. Primul – guvernele comuniste din Europa Centrală şi de Est au fost impuse din exterior şi păstrate la putere prin garanţia, mai mult decît convingătoare, a Uniunii Sovietice, de a interveni cu tancuri pentru a înăbuşi orice insurecţie. Atunci cînd puterea sovietică a început să dea semne de slăbiciune la sfîrşitul anilor ’80, această garanţie s-a evaporat, şi regimurile comuniste au devenit dintr-odată extrem de vulnerabile la orice opoziţie mai puternică din interior.
Situaţia în lumea arabă este foarte diferită. Oricît de mult s-ar vorbi despre sprijinul acordat de America dictatorilor, autocraţiile arabe nu au fost şi nu sînt menţinute printr-o reţea de susţinere externă. Mai mult, ele au supravieţuit aceşti zeci de ani prin propriile puteri – în unele cazuri, mulţumită unui anumit tip de legitimitate monarhică hrănită cu petrol, şi în general cu ajutorul unor puternice forţe militare şi poliţieneşti. Este adevărat, Statele Unite au furnizat asistenţă militară şi economică în cantităţi generoase cîtorva dintre guvernări şi au salvat familia domnitoare a Kuweit-ului, Sabah, de la invazia irakiană din 1991. Totuşi, ca regulă generală, rolul Statelor Unite a fost mult mai puţin invaziv decît cel al sovieticilor în Europa Centrală şi de Est – întrebaţi doar cîţiva diplomaţi americani dacă îl consideră pe independentul rege Abdullah al Arabiei Saudite o marionetă a Americii. În al doilea rînd, regimurile din Orientul Mijlociu sînt mult mai diverse decît erau cele din Europa Centrală şi de Est. Lumea arabă cuprinde o varietate de monarhi reformişti, conservatori, autocraţi, state tribale, state eşuate, bogate în petrol, sărace în apă – nesemănînd nici unul prea tare cu regimurile comuniste birocratice obosite din Europa Centrală şi de Est de la sfîrşitul anilor ’80. Astfel, chiar dacă tranziţia în cîteva state arabe va fi în final similară cu cea din Europa Centrală şi de Est, ceea ce se întîmplă în restul regiunii este mai mult ca sigur fundamental diferit. Oricine ar încerca să prezică viitorul politic al unor ţări precum Libia sau Yemen, de exemplu, nu va ajunge foarte departe făcînd paralelisme cu Polonia sau Ungaria de acum 20 de ani.
Tranziţiile din Orientul Mijlociu seamănă mai mult cu cele din Africa Sub-sahariană
De luat aminte. Europa Centrală şi de Est în 1989 nu este singura analogie istorică pe care observatorii politici o avansează. Unii citează Iranul lui 1979; alţii – Europa în 1848. Însă există o analogie mult mai potrivită: valul de prăbuşiri ale autoritarismelor care a cuprins Africa Sub-sahariană la începutul anilor ’90. După mai mult de două decenii de guvernare a regulii celui mai puternic în Africa Sub-sahariană postdecolonizare, proteste populare cu un spectru cuprinzător, însă slab organizate, s-au răspîndit pe continent, revendicînd reforme sociale şi politice. Unii autocraţi, precum Mathieu Kérékou în Benin, s-au prăbuşit relativ repede. Alţii – ca Daniel arap Moi în Kenya – au rezistat, promiţînd într-o primă fază liberalizare politică şi apoi reconsolidîndu-şi poziţiile. Liderii occidentali, care au tolerat ani buni dictatorii africani, au avut un puseu brusc de ortodoxism al democraţiei în zonă, ameninţînd cu suspendarea ajutorului umanitar în ţările ale căror lideri refuzau să organizeze alegeri. Numărul democraţiilor electorale a crescut rapid de la doar trei în 1989, la 18 în 1995, transformînd pînă la sfîrşitul deceniului un continent, considerat autocratic pe termen nedefinit, într-un laborator al experimentelor democratice.
Desigur, ca toate analogiile, comparaţia cu Orientul Mijlociu de astăzi este departe de a fi exactă. Statele arabe petrolifere sînt mult mai bogate decît orice ţară africană în 1990. Prezenţa semnificativă a sistemelor monarhice în lumea arabă nu are echivalent în Africa Sub-sahariană, orice ar zice „regi“ închipuiţi ca Mswati al III-lea din Swaziland. Cu toate acestea, există suficiente sau chiar mai multe similarităţi politice şi economice pentru a substanţia această analogie. Ar fi util ca decidenţii politici să analizeze rapid experienţa Africii Sub-sahariene pentru a înţelege cum şi de ce a existat o asemenea varietate de rezultate pe subcontinent – cîteva succese fragile ale democraţiei (Ghana şi Benin), reconsolidare autoritariană în altele (Camerun şi Togo), şi chiar războaie civile (Republica Democrată Congo).
„Şansele pe termen lung ale democraţiei sînt scăzute“
Nu vă pierdeți speranța. În epoca de glorie a răspîndirii democraţiei în anii ’80 şi ’90, entuziaştii democraţiei tindeau să nu acorde suficientă atenţie condiţiilor sociale, economice şi istorice pe care a survenit tranziţia. Democraţia părea să înflorească în cele mai improbabile locuri – fie ele Mongolia, Malawi sau Moldova. Comunitatea internaţională a activiştilor pentru democraţie considera că, atîta timp cît într-o ţară există o masă critică de susţinători ai democraţiei, condiţiile nefavorabile din fundal puteau fi depăşite.
Două decenii mai tîrziu, entuziaştii democraţiei şi-au nuanţat viziunea. Cel de-al treilea val al democraţiei a produs rezultate foarte amestecate în diverse zone ale lumii. Tranziţii promiţătoare, din Rusia pînă în Rwanda, au eşuat lamentabil. A devenit astfel evidentă importanţa coordonatelor „de plecare“ pentru succesul democratic. Dintre acestea, cinci prezintă o importanţă deosebită: 1) nivelul de dezvoltare economică; 2) gradul de concentrare a surselor de avuţie naţională; 3) coerenţa şi capacitatea guvernării; 4) prezenţa diviziunilor identitare, pe linie etnică, religioasă, tribală sau de clan şi 5) experienţa istorică a pluralismului politic.
Din acest unghi, lumea arabă nu prezintă o imagine prea optimistă. Sărăcia este endemică; şi unde nu e sărăcie, petrolul face legea. Disensiunile între sunniţi şi şiiţi sînt grave în unele ţări, iar tensiunile tribale bîntuie în altele. În cîteva ţări, precum Libia, coerenţa instituţiilor guvernamentale de bază este şocant de scăzută. În mare parte din regiune, experienţa istorică a pluralismului este precară. În faţa democraţiei se aşterne fără îndoială un drum greu.
Există totuşi în această diversitate politică şi economică a lumii arabe cîţiva sîmburi de speranţă. În Tunisia avem cu adevărat o clasă de mijloc bine educată. Protestele din Egipt au demonstrat potenţialul cooperării între diversele confesiuni. În Bahrein, Iordania, Kuweit şi Maroc există instituţii parlamentare cu tradiţie multipartinică. În plus, cei cinci factori menţionaţi mai sus sînt indicatori ai probabilităţii, şi nu pre-condiţii. Absenţa lor indică un drum dificil, însă nu imposibil. La urma urmelor, India nu a reuşit o notă de trecere aproape la nici unul dintre cele cinci puncte, şi cu toate acestea este un exemplu bun de democraţie care rezistă. Întorcîndu-ne la analogia cu Africa Sub-sahariană din anii ’90, cel puţin o treime dintre statele africane au făcut un progres real democratic, în ciuda unei situaţii de plecare mult mai dificile.
„Islamiştii vor cîştiga masiv în alegeri libere şi corecte“
Nu neapărat. Mulţi observatori ai evenimentelor din lumea arabă se tem de deschiderea supapelor şi răbufnirea şuvoaielor islamiste, odată cu deschiderea opţiunilor politice pentru cetăţenii arabi. Aceştia invocă ca exemple victoriile islamiste din Algeria în 1991 şi Palestina în 2006. Această teamă este exagerată. Alegerile în care islamiştii au succes captează atenţia internaţională, dar nu reprezintă regula. Partidele islamiste au o istorie lungă de participare electorală în ţările musulmane, dar de obicei nu cîştigă decît o fracţiune mică din voturi. În studiul cuprinzător asupra participării politice islamice, publicat în aprilie 2010 în Journal of Democracy, Charles Kurzman şi Ijlal Naqvi au descoperit faptul că majoritatea partidelor islamice cîştigă mai puţin de 10% din voturi în alegerile la care participă. Protestele care au cuprins lumea arabă au fost, pînă în momentul de faţă, remarcabile prin lipsa sentimentului islamic sau sectant, şi prin absenţa în regiune a unui lider religios charismatic precum Ayatollah-ul Khomeini, gata să preia puterea.
O victorie islamică undeva în Orientul Mijlociu nu poate fi exclusă, dar aceasta nu înseamnă că vom asista la Iran 1979 – episodul doi. Niciodată, în lumea arabă, cîştigurile electorale islamice nu au rezultat într-o teocraţie, partidele islamice consacrate în regiune dovedindu-se dispuse să conlucreze într-un sistem multipartinic. Mai mult, islamiştii nou aleşi nu ar avea calea liberă pentru a impune o teocraţie. Oricine este ales preşedinte în Tunisia sau Egipt va trebui să facă faţă populaţiilor mobilizate, prea puţin dispuse să mai accepte noi metode dictatoriale, ca şi militarilor secularişti, gata să reziste oricăror impulsuri teocratice.
Thomas Carothers, vicepreședinte al Carnegie Endowment for International Peace, este un expert de top în studiile de democratizare, avînd opt cărți publicate în domeniu. A studiat inclusiv democratizarea în spațiul est-european, iar în 1996 a publicat un studiu de caz pe România: Assessing Democracy Assistance: The Case of Romania (Carnegie, 1996). Acest articol reprezintă o formă prescurtată a celui apărut în ediția online americană a revistei Foreign Policy și e republicat cu acordul autorului.
traducere de Alexandra TODERIŢĂ