Ada MILEA: "Cred în întîmplările neîntîmplătoare" - interviu

13 martie 2013   Tema săptămînii

Întîi a fost Rodica, jertfită pe altarul opiniei publice („s-o jupuim şi s-o facem drapel“). Apoi a fost Tina, toleranta care-a rămas în Uganda. Un timp, a umblat cu graniţa-n raniţă şi cu Apolodor căruia îi era dor, lui Don Quijote i-a vînturat iluziile şi lui Sancho Panza i-a dat o insulă – alta decît cea a lui Robinson – plină de animale vorbitoare, amintiri neîntîmplate şi alte jucării. A alergat după nasul lui Kovaliov şi s-a bucurat de Crăciun („bradul a murit, a fost tăiat şi împodobit“). Apoi a venit Ioan Mureşan şi a bîntuit-o cu îngeraşii lui de pahar. Cu o chitară şi un hanorac pe care scrie „Tăşuleasa social“, Ada Milea a fost mereu altfel. Şi exact cînd asta devenise regulă, Ada şi-a pus rochie cu decolteu şi pantofi cu toc şi a cîntat din muzicile compuse pentru spectacolele lui Radu Afrim. „Oaia mică vrea să sară gardu’ pîn’ la primăvară.“ (O. S.

Imaginea dumneavoastră este cea a unei artiste dezinhibate, deschisă oricînd la provocări scenice. E imaginea corectă?

Nu ştiu. Nu mă văd. Mi-e frică să mă uit la mine.

Ştiu că există o poveste cu poetul Ion Mureşan, pe care l-aţi întîlnit acum 20 de ani, iar de curînd aţi lansat un album pe versurile lui. Cum a fost întîmplarea asta? 

Eram o biată elevă, m-am dus la o biată lansare de carte, şi eram printre cei care au stat la rînd pentru un autograf. Poetul a întrebat pentru cine e autograful, iar eu am zis „pentru bunica lu’ Ada“ (iertare pentru exprimare...). Dînsul a scris cum am zis, apoi a mai scris ceva. După exact 20 de ani (spun „exact“, pentru că sub dedicaţie scrie „iarna ’93“), am găsit cartea printre actele bunicilor, „pusă bine, sub cheie“, printre documente importante, şi... am rămas cu gura căscată, citind dedicaţia: „Pentru bunica lu’ Ada, acest dar de la Ion Mureşan, dar pe care Dumnezeu îl va întoarce poetului prin Ada.“ Cartea se numeşte

Discul

(după textele domnului Mureşan) deja apăruse cînd am descoperit dedicaţia, deja făcusem tot posibilul ca el să fie lansat de Sfîntu’ Ion, la Cluj, „ca un dar“ pe care să-l facem poetului.

Există o legătură între lucruri sau întîmplări? De exemplu, între dvs. şi doamna Lygia Naum – altă poveste despre întîmplare sau coincidenţă... 

Întîlnirea cu „teritoriul“ Naum e... ah, nu găsesc cuvinte să exprime ce vreau să zic! Mai bine povestesc ceva legat de asta. Eram vecină de bloc cu doamna Naum (avea vreo 84 de ani, iar Gellu Naum murise de cîţiva ani), deja devenisem dependentă de vizitele la ea (ca mulţi alţii) şi..., la un moment dat, am îndrăznit să-i spun: „Eu nu prea înţeleg poemele lui Gellu Naum...“ Ea a rîs de mine şi a zis: „Vaaai, dar nu trebuie să le înţelegi. Lasă-le să se întîmple!“ Şi de-atunci, citesc cu o enooormă plăcere Gellu Naum.

Cum aţi ajuns să scrieţi poezie? Mă gîndesc la prima parte a carierei dvs., în care aţi compus pe versuri proprii. 

Dl Naum spunea că „poezia e o stare de spirit“, şi îl cred. Poţi să fii poet în ceea ce faci, orice meserie ai avea. Exemplele lui erau: Miles Davis – poet în muzică, Gaudí – poet în arhitectură... Eu cred că încerc poezia jocului aparent muzical cu gîndurile textelor. Cîteodată cu gîndurile textelor mele, cîteodată cu gîndurile textelor altora... Cu textele altora fac „traduceri“ aparent muzicale, pentru a putea prezenta publicului nişte autori care îmi plac teribil. 

Ce mai face Rodica? S-a făcut drapel? 

Da. Oricînd am deschide televizorul, ea e acolo şi ne umple de sfaturi şi de înţelepciuni.

Improvizez şi eu acum: de la drapelul Rodicăi am ajuns cu gîndul la faptul că aveţi gene române şi maghiare. Cum v-a influenţat acest lucru? (Mă gîndesc că, poate, preferinţa pentru absurd vine de la români, iar umorul sumbru – de la maghiari.) 

Nu ştiu ce de unde vine, dar s-a declanşat cu marile bătălii absurde din Tîrgu-Mureş. Atunci am simţit nevoia de a transmite un mesaj pacifist româno-maghiar, dar a trebuit să-l „condimentez“ cu violenţă (altfel nu m-ar fi ascultat nimeni). Reacţiile au venit rapid: unii români ziceau că fac piese antiromâneşti, unii unguri ziceau că fac piese antimaghiare... Umorul era esenţial, ca să pot supravieţui şi fizic, şi psihic... Sumbru era pentru că situaţia nu era tocmai roză... 

Cîntecului pentru reconciliere etnică,

Cred că e complicat doar cînd vrei

altora, în loc

ceva. Îmi place teribil ideea „actorului invizibil“ despre care vorbeşte Yoshi Oïda. Pot să-l citez? Aproximez, pentru că memoria mea nu mai e ca pe vremea cîntecelor amintite în întrebare: „În teatrul Kabuki există gestul arătatului lunii. Un actor talentat uimeşte publicul prin măiestria gestului şi prin graţia cu care îţi arată luna, dar eu prefer actorul care te face să vezi doar luna. Actorul invizibil.“ 

Aţi ajuns să faceţi teatru din întîmplare, a fost o serie de evenimente neprevăzute şi neintenţionate. Toate vi se întîmplă aşa în viaţă, din întîmplare? 

Cred în întîmplările neîntîmplătoare. Cred că există Domnul Invizibil Ochilor, iar noi, în nerozia noastră, ne încredem în ochi. Bine zicea alt domn (muuult mai mic), într-o cărticică: „Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.“ 

No Mom’s Land

De ce fierbe copilul în mămăligă.

Nu m-am lăsat de teatru. Lucrez mult cu teatrele. Ca actriţă, nu eram tocmai bună. Adică... e mai bine pentru toată lumea că nu mai chinui roluri prin teatre, dar reacţia publicului la... cum le-am zis, oare? Reacţia la... „poezia jocului aparent muzical cu gîndurile textelor“ (despre care vorbeam adineaori) e extraordinară. De ce aş insista să fac lucruri care nu aduc bucurie nimănui?! 

V-aţi gîndit vreodată să puneţi pe muzică romanul Aglajei Veterany? Are multă poezie. 

Da, da, m-am gîndit, dar am nostalgia spectacolului lui Afrim de la Odeon... 

Spectacol în care aţi jucat-o pe sora cea mare şi pentru care aţi compus coloana sonoră, care conţinea o piesă „obraznică“, aceea despre coliva ortodoxă. Nu sînteţi un artist comod. Vi s-au reproşat şi alte „obrăznicii“, de-a lungul vremii? 

Da. Prima „obrăznicie“ reproşată a fost cea faţă de „Mioriţa“, deşi... nu ştiu ce-am obrăznicit acolo. „Obrăzniciile“ mele sînt pline de drag şi gingăşie. Nu înţeleg cum pot unii să nu vadă asta: „Trei ciobani coboară / Toţi trei vor să moară / Că nici unu’ nu mai are / Nici o oaie / Că nici unu’ nu mai are / Ce să taie / Nu mai are nici o oaie / N-are ce să taie.“ 

Vă place să improvizaţi pe scenă? Dar în viaţă? 

Mereu improvizăm, vrem-nu vrem, fie că ne împinge spre improvizaţie un coleg de scenă, fie că ne împinge spre improvizaţie un coleg de viaţă sau de asfalt. 

Aveţi un playlist pentru concerte, sau mergeţi la inspiraţie, în funcţie de public, de parteneri etc.? 

Pentru unele am, pentru altele n-am. În concertele din spaţii cu puţine locuri, unde publicul e aproape, îmi place să nu am playlist. Mi se pare mult mai împrietenitor.

Cum este să nu fii „pregătit“ pe scenă, să nu ai „textul învăţat“, să nu ai plasa de siguranţă a spectacolului repetat? 

Îmi place să nu ştiu cum e fără „plasă“, chiar dacă sar pe lîngă „ea“, în timpul spectacolului. Mi se pare frumos să avem ceva de arătat, ceva pregătit pentru ei. Altfel, e ca şi cum i-am invita pe oameni la masă şi le-am arunca în farfurii ce găsim prin frigider. Pe de altă parte, admir mulţi artişti care improvizează extraordinar – dar ei au o pregătire şi un talent special pentru asta. Cu ei e altfel: e ca şi cum te-ar invita la un restaurant. 

V-am văzut la Green Hours într-un concert în care aţi integrat, dintr-o întîmplare, un personaj (Peca). La un alt concert, i-aţi spus o poveste unei fetiţe. Vi se întîmplă des să-i introduceţi în spectacol pe spectatorii care vă „stau“ în cale? 

La spectacolele din spaţii mici, comunicarea e alta. Totul e atît de aproape încît... cred că nu putem să nu reacţionăm, ca nişte fiinţe vii ce sîntem. E ca şi cum mi s-ar aşeza o muscă pe nas în timpul concertului şi toţi ar vedea că ea e acolo, doar eu aş ignora prezenţa ei. Ah, nu e un exemplu bun! Mi-ar plăcea să se întîmple asta. Hm... Exemplul bun ar fi... tot cel cu musca, dar... cu o divă în locul meu, o divă cîntînd ceva extrem de serios.

Sînteţi o anti-divă, pe o piaţă muzicală invadată de silicon şi fuste scurte. Este asta o reţetă a succesului – să mergi împotriva curentului?

Nuuu, e doar o reţetă a antisuccesului, marcată din cînd în cînd de mesaje dure venite pe Internet. Limbajul şi ortografia lor „de topor“ mă fac să-mi spun: „dar e foarte bine că nu sînt pe gustul acestor indivizi“, însă nu ascund faptul că mă întristează. Oamenii ăştia se obosesc să scrie măgării, în timp ce eu insist să cred că „e loc sub soare pentru toată lumea“. 

Aveţi vreodată sentimentele de frică, lehamite, rău de lume? Şi dacă da, cînd? 

Da, cînd văd că hoţia şi ticăloşia, în ochii multora, sînt virtuţi; cînd practicanţii cei mai abili sînt admiraţi şi ei înşişi sînt foarte mîndri de faptele lor; cînd văd că „a fi cinstit“ înseamnă (pentru mulţi) „a fi prost“...

The Island

Insula

Alcool,

cartea Alcool

a consemnat

Foto: Richard BALINT, Lavinia POLLAK

Mai multe