„Acum sînt zece spectatori. Doi se pupă şi ceilalţi dorm”

4 iulie 2012   Tema săptămînii

- interviu cu Nuţi Ciocan, proiecţionistă la Cinema Studio -

Tanti Nuţi e o minune. E proiecţionistă la Cinema Studio de jumătate de secol şi n-are de gînd să se oprească. Am stat la poveşti cu ea într-o dimineaţă de luni, sub portretele membrilor de onoare ai UCIN, şi nu ne-am mai oprit din rîs. Tanti Nuţi are, la cei 68 de ani ai ei, un umor nebun, o vervă cuceritoare şi o mie de istorii despre filme.


De cîtă vreme lucraţi la Cinema Studio?

Din 15 iulie 1962.

Cum aţi ajuns să lucraţi aici şi de ce aţi rămas atîta vreme?

Am venit de la ţară. Aveam o rudă în Bucureşti care avea legături cu Întreprinderea Cinematografică a Oraşului Bucureşti şi m-a angajat. Am fost trimisă nouă luni la Şcoala de operatori, după care m-au adus aici, la Cinema Magheru. Pe urmă a devenit Carpaţi, Casa Filmului, Cinematecă ş.a.m.d. Într-o zi, a trecut tovarăşul Ceauşescu pe bulevard şi a spus „Ce faceţi în casa aia, acolo? Să schimbaţi numele pînă a doua zi”. Şi a doua zi, fiind în legătură cu studiourile cinematografice, i-au spus Cinema Studio. Şi aşa, din dragoste, din pasiune – mi-a plăcut tare mult de mică să văd filme, am lucrat şi lucrez şi-n ziua de azi cu mare plăcere.

Unde-aţi văzut un film pentru prima dată?

La ţară. La Căminul Cultural dădeau pe-atunci filme sovietice, mexicane, argentiniene, chinezeşti. Aveam vreo 5 ani şi m-am dus şi-am văzut primul film, Mexicul cîntă, cu Maria Felix. M-am întors acasă, mi-am pus o pălărie ca a ei şi mi-am spus: „Eu mă fac ori actriţă, ori ca Moş Panciu”. Moş Panciu era operatorul din sat.

Şi părinţii ce ziceau de pasiunea dvs.?

Erau bucuroşi. Cu toate că la un moment dat mi-a mai trecut de cinematograf, aş fi vrut să mă fac geolog, să răscolesc eu pămîntul, să văd ce morminte găsesc. Zău că m-aş duce şi-acum în munţi, să descopăr ceva. Dar a fost greu. La ţară, în vremurile alea, era greu să faci şi facultatea. A venit colectivizarea şi am stat vreo două luni ascunşi într-un pod, că tata nu voia să intre în colectiv. Pînă la urmă, am venit la Bucureşti şi am ajuns să lucrez de la 18 ani. Majoratul aici l-am făcut. Erau nişte tineri angajaţi să facă vitrina, să schimbe afişele, că erau multe filme pe-atunci, cîte 40 pe săptămînă. M-am dus la ei şi le-am spus „Astăzi împlinesc 18 ani”. I-am servit cu cîte o bomboană şi asta a fost.

Toate zilele de naştere de-atunci încoace le-aţi sărbătorit la cinema?

Aici, păi unde? Aici am dat mese la colegi. Aş vrea să am un tort cu peliculă, că împlinesc acum, pe 15 iulie, 50 de ani de activitate.

Pe urmă, cinematograful a fost al Arhivei de Filme şi l-au făcut Cinematecă, apoi a intrat în renovare, în ’69, ne-am mutat la Union, după renovare ne-am întors, se numea de-acum Casa filmului şi s-a deschis cu mare pompă. Se traducea simultan în patru limbi, dar n-a durat mai mult de doi ani. Era Cinematecă şi veneau mulţi străini. La zilele de independenţă ale fiecărei ţări, aveam gală: a filmului spaniol, a filmului indian... Şi mai ales cînd era Nea Nicu prieten cu toţi africanii, aveam Ziua Zairului, de exemplu, o să ţin minte toată viaţa cum am dat Brăţara de bronz şi actorul acela a vorbit o franceză aşa de frumoasă, ţi se muiau picioarele. Era agitaţie multă, lume multă, filme nu existau decît la televizor. Toate cinematografele mergeau în plin. La Festivalul Filmului Sovietic, veneau de dimineaţă de la ora 5 şi se aşezau la coadă. În ’80, am avut şi noi pentru prima dată Festivalul Filmului American, am văzut atunci Pe aripile vîntului... În ’77 a venit cutremurul, am intrat iar în renovare, am plecat la Dinamo, într-o sală de festivităţi. Şapte luni am stat acolo şi lucram cu nişte KPT-uri ruseşti la care trebuia să dai la manivelă. Am dus-o boiereşte. Toţi voiau să vadă filme şi n-aveau unde, aşa că veneau la Cei şapte magnifici, Mongolii, Omul cu un pantof roşu, filme bune.

Cîte ore pe zi stăteaţi în cinema?

Cît voiam eu. Normal, 8 ore. Dar eu mai stau, că tot nu mă satur.

Şi acuma staţi la fel?

Da. Păi azi eram liberă... Tot de plăcere am venit. Mă mai condamnă cîte unii, „Ce-ţi trebuie?”. Da’ ce, e plăcerea mea, ce, e a voastră?

Aşa. Şi am văzut mulţi actori străini. Au fost aici în sală. Jean-Paul Belmondo, prin 70 şi ceva. A venit cînd eram la Union şi s-a aşezat aşa...

Era frumos, nu?

Era, da, şi avea un costum bej, aşa cum îmi place mie, şi o lavalieră dintr-aia. Am dat un film cu el, nu mai ştiu care, şi s-a aşezat cu picioarele pe balustradă. Cînd a plecat, au rămas două urme uite-aşa de pantof, şi le-am spus fetelor: „Să nu dea naiba să ştergeţi urmele astea pînă nu s-or şterge ele singure! E ca un autograf”. A fost Jean Marais, a fost Laurence Harvey, şi actorul din Omul elefant a fost. Parcă-l văd mic, aşa, şi cu o trompă de elefant, fusese machiat chiar înainte să urce pe scenă.

Cum, a venit cu trompa de elefant?

Păi, o fi pus-o în maşină.

Şi cînd veneau actorii străini, ce făceau?

Apăreau la gală şi apoi mergeau sus, în sala noastră de protocol. Dădeau de la protocol 200 de lei şi le luau fursecuri şi Pepsi, că pe-atunci n-aveai altceva.

Belmondo tot fursecuri şi Pepsi a primit?

Da. Dar Laurence Harvey n-a avut treabă, s-a dus la podgorie, nu stătea el după Pepsi-ul lui Ceauşescu... Şi-mi venea să urlu pe stradă: „Voi ştiţi pe lîngă cine treceţi? A jucat în Romeo şi Julieta şi în Vară şi fum.” A mai fost aici Ann-Margret, care a jucat în O fată fericită cu Elvis.

Şi regizori?

Nikita Mihalkov, prietenul meu. Dădeam Atacul trenului cu aur, el era sus la balcon, cobora la mine şi-mi spunea „Hm, de ce dai sunetul meu mai încet?”. Eu îl dădeam mai încet ca să se audă traducerea în română şi lui nu-i convenea. A venit o dată jos, a urcat iar la balcon, eu iar dădeam mai încet, şi pînă la urmă s-a enervat, a coborît la mine şi mi-a spus: „Eşti cam obraznică”. Zic „Spasiba!”. Erau buni ruşii. La filmele lui Tarkovski era omor, n-aveai loc să mişti un ac.

Cum erau spectatorii înainte? Erau mai cuminţi, erau mai gălăgioşi?

Erau oameni serioşi, că ăsta a fost cinematograf de artă. Dacă ţipa cineva „Pup-o, mă!”, i se răspundea: „Mai încet! Ce, eşti la Rahova?”. Păi, vezi, eram în centru.

Se mai pupau unii prin sală?

Uite-acuma, sînt zece spectatori. Doi se pupă şi ceilalţi dorm. Şi eu lucrez ca prostu’ singură. E o satisfacţie să vii la serviciu şi să vezi sala plină, ştii pentru ce lucrezi. Noi avem noroc cu festivalurile, cînd e sala plină.

Dintre regizorii români, pe cine aţi cunoscut?

Ei, pe toată lumea. Cristian Mungiu, febleţea mea, Corneliu Porumboiu... Pe toţi i-am cunoscut de mici, la CinemaIubit, Cristian era student, Mitulescu la fel. Au avut galele la noi, veneau în cabină şi spuneau „mai tare” sau „mai încet”...

De ce e Cristian Mungiu febleţea dvs.?

E mai popular. Şi-mi plac filmele lui, acum pe cinstite. Dintre filmele româneşti, au mers foarte bine 4,3,2, A fost sau n-a fost, Cum mi-a petrecut sfîrşitul lumii.

Cum era cu cenzura înainte de ’89? E adevărat că se tăia?

Da, da. Tăiau ce le convenea lor. Le tăiau, le lipeau în laboratoarele de la Mogoşoaia şi ni le trimiteau gata aranjate. La fiecare gală, venea Securitatea înainte, cu detectoare, mai ales la Siria, Iran, Irak. Şi în timpul galei, în cabina de proiecţie, era un securist care stătea în spatele nostru, ca să vadă cînd schimbăm bobinele.

La mall aţi fost la vreun film?

Nu, dar m-aş duce din curiozitate, să văd cum e într-o cabină de proiecţie.

Care e filmul dvs. preferat din toate timpurile?

Din toate timpurile? Bineînţeles că Naşul, am melodia şi pe telefon.

Ăsta-i film pentru doamne?

Ce dacă? Mie nu-mi trebuie filme de dragoste. Cel mai mult îmi plac filmele documentare. Am văzut acuma unul care a luat premiu la Cinepolitica, Tot ceea ce sclipeşte. Şi încă unul, Băiatul care era rege, nemaipomenit, am plîns, că mi-am adus aminte de regele nostru şi cum m-am ţinut după el pînă în Piaţa Unirii acolo, la Sfîntul Gheorghe, cînd a venit.

Plîngeţi des la filme?

Nici vorbă. Păi ce, eu mă uit la filme indiene? Mai plîng aşa, mai rar, cînd sînt în cabină, că acolo nu mă vede nimeni.

Cît era biletul prima dată cînd v-aţi angajat aici?

1 leu 50. Dar să ştiţi că lumea nu vine la filme din cauză că e preţul prea mare. La noi e 6 lei şi 10 lei. Dacă ar fi un film bun, bun de tot, care să le placă, dau oricît. Într-o zi, a venit o doamnă şi m-a întrebat cît e biletul. Iar eu, care n-o am cu banii noi, am zis „100 de lei”. Şi doamna zice „Aoleu!” şi a scos milionul.

Şi atunci de ce nu mai vine lumea la film? Pentru că nu mai sînt filmele atît de bune?

Da, nu mai sînt atît de bune, şi acum are lumea de unde alege. De pe Internet, sau se duc la mall-uri. Tineretul e cu mall-urile. Eu rămîn tot cu pelicula. Mie mi-a plăcut pelicula şi toată viaţa o să-mi placă pelicula. Pe peliculă, roşu-i roşu, galbenu-i galben, de asta mor eu de necaz. La digital nu-i aşa. A fost Lebăda neagră, dar numai neagră nu era. Pe de altă parte, dacă nu ai un aparat nou de proiecţie, ca să se audă sunetul bine de tot, sau să fie sharf, adică clar, e diferenţă mare. Cu DCP-ul e proiecţia clară şi sunetul e bun, jos pălăria!

Cum vine un film pe peliculă la dvs?

Vine în mai multe cutii, de la 5 pînă la 8. Aurora a venit în 8. Le scoţi din cutie, le controlezi, te uiţi la el, dacă e cu începutul, dacă e cu sfîrşitul, şi pe urmă iei fiecare rolă şi le montezi. Actul I cu actul II, actul III cu actul IV, le montezi pe o bobină mare care are 1200 de metri. La început, trebuia să schimb fiecare rolă în parte, şi dacă aveam un singur aparat, făceam pauză între role. Acum se montează totul pe două aparate, că noi avem două de vreo 35 de ani, sînt cehoslovace.
Dacă ai un film lung, ca Aurora, faci trei bobine şi trei schimbări.

Dvs. staţi mereu în cabină în timpul filmului sau mai coborîţi şi în sală?

După ce dau drumul la spectacol, vin în sală ca să controlez sunetul. Dacă se vede bine, dacă se aude bine, uneori mai ţipă spectatorii „Mai tare!” sau „Mai încet!” şi trebuie să reglez.

Circulă o legendă cu un proiecţionist din Braşov care, după ce-a văzut Pulp Fiction, a crezut că au venit bobinele greşit şi s-a apucat să le demonteze şi să le lipească în ordinea „corectă”.

Bineînţeles că a fost încurcat. Păi, eu n-am dat Romeo şi Julieta încurcat? N-aveam masă de montaj şi-l trimitea pe Romeo în exil şi nu ştia lumea de ce, de-abia pe urmă îl omora pe Tybalt. Poveste în cartierul de vest l-am dat o săptămînă în fiecare zi altfel. Păi, dacă n-aveam cum să-l descurc? Zău, de unde să ştiu eu ce urmează, ce, eu am făcut filmul?

Lumea îşi dădea seama?

La Romeo... şi-a dat seama, a doua zi dimineaţă l-am descurcat. Şi acum se întîmplă să mai vină filmele încurcate... Le descurcăm pentru că ne uităm la DVD şi ne dăm seama care e ordinea.

Cîte filme aţi văzut pînă acum?

Vreun milion. Erau cîte 40 pe săptămînă, la fiecare spectacol alt film.

Prin ’70 şi ceva, a apărut filmul Domnul Topaze, cu Peter Sellers. Şi făceam „pendel”, adică în două cinematografe rula acelaşi film. La noi şi la Grădina Dinamo. Trimiteau un băiat cu cîte o bobină pe măsură ce curgea filmul. Au trimis ultimul act de la Domnul Topaze, şi n-a mai ajuns băiatul cu ultimul act. A ieşit un scandal... Dacă n-a ştiut băiatul unde să se ducă, l-a găsit paznicul a doua zi dimineaţa. Era tare rău cu pendelul ăsta, alergai de la un cinematograf la altul.

Pe soţul dvs. l-aţi cunoscut tot la film?

Da, am lucrat cu el vreun an jumate, pe vremea cînd Studio era Cinema Magheru. Apoi el a plecat să lucreze la Televiziune. Şi el tot de la film a murit, s-a desfiinţat laboratorul, el era copior, a mai lucrat o vreme, dar în ’99 l-au dat afară, a venit acasă şi a murit. Era foarte mîndru şi el de serviciul lui.

Cîţi ani vreţi să mai lucraţi pe-aici?

Ei, pînă mă ia popa. Dar o să vin de două ori pe săptămînă, măcar că fac mîncare la fete şi tot vin. Sînt alegerile prezidenţiale acuma la noi şi trebuie să aleg noul preşedinte UCIN.

N-aţi avut nici un moment în care să vă plictisiţi?

Nu, dacă vrei, stau aici pînă diseară, mai dau un film-două.

Cum s-a văzut Revoluţia de la Cinema Studio?

Păi, toată Revoluţia s-a petrecut aici, în faţa cinematografului. I-am urcat pe Caramitru şi pe George Alexandru pe tanc, eu cu şefu’. Şi pe urmă ne-am dus la Televiziune cu o colegă de-a mea, Maşa, şi strigam toate alea. Am plecat de-acolo la fix, imediat după a început să se tragă.

Deci la Revoluţie aţi plecat de la cinema direct la Televiziune?

Da, da, nu eram obosită.

Toate zilele acelea aţi stat aici?

Cînd au venit minerii, aici am stat. Păi dacă au dat cu gaze dintr-alea toxice, nu ştiam unde să ne mai ascundem. Era închis cinematograful şi n-au putut să intre. De trei ori a fost închis cinematograful, în situaţii de urgenţă. Prima dată, cînd a murit Gheorghiu-Dej. Se mai închidea uneori şi cînd plecam la defilare.

În unele dimineţi mai daţi filme pentru copii, nu?

Pe domnul Gopo, sper că ai auzit de el, l-am sărbătorit acum pe 1 iunie, l-am dat pentru grădiniţe, pentru şcoli. Am început cu Scurtă istorie, primul nostru premiul la Cannes. Ce bucuroşi erau copiii cînd au văzut filmul! De-aia nu ştiu ce-i cinema-ul, pentru că n-are cine să le arate. Rîdeau, aplaudau. Iar la Maria Mirabela nici nu-ţi mai spun ce-a fost. Ar fi bine dacă s-ar face proiecţii dintr-astea mai des, ar vedea şi copiii altceva. Ca la galele din Iran, din Siria, un militar şi-un civil, un militar şi-un civil, aici să fie un adult şi-un copil, un adult şi-un copil...

Aveţi bucăţi de peliculă acasă?

Am, Asasinarea lui Antonescu. Nu ştiu de ce mi-a plăcut mie aia. Şi mai am Codul lui Da Vinci. Unul din astea trebuie să mi le pun în sicriu cînd mor. Şi mai vreau să fac ceva. Să decupez o stea mică, roşie şi să o lipesc cu scoci pe lîngă steaua lui Victor Rebengiuc de la Cocor. Sau cu prenadez, să n-o mai dezlipească nimeni.

Vă ajutăm noi. Venim săptămîna viitoare, vă aducem revista şi punem la cale lovitura.

Atentatul...

au consemnat Luiza Vasiliu şi Cristi Luca

Mai multe