Acţiunea şi reacţiunea

3 iulie 2013   Tema săptămînii

Cele mai multe dintre statele lumii îşi bazează bugetul pe impozite plătite de cetăţenii săi şi pe companiile rezidente. Acţiunea statului – aceea de a colecta impozitele – a născut în mod natural şi reacţiunea: neplata impozitelor. Asistăm, în toată lumea, la un joc de-a şoarecele şi pisica. Statul reglementează impozitele, iar contribuabilii încearcă să le evite.

Trebuie să distingem, însă, între două tipuri de neplată a impozitelor:

● Primul tip este evaziunea fiscală. Evaziunea fiscală este faptă penală şi, ca orice infracţiune, este definită în legislaţie şi se sancţionează inclusiv cu închisoarea.

● Al doilea tip este „evitarea“ fiscală şi constă în folosirea lacunelor legii fiscale pentru a reduce sarcina fiscală. Evitarea, dacă nu se produce prin încălcarea legii, nu este sancţionată.

Am tot scris despre problemele pe care evaziunea le creează României. În 2009, am afirmat public că evaziunea deja afectează, în multe moduri, siguranţa naţională. Cîteva luni mai tîrziu, am văzut evaziunea înscrisă oficial în lista de ameninţări la siguranţa naţională. Am avut şi o serie de ordonanţe, ordine, pentru combaterea evaziunii. Atunci, am spus despre toate acestea că sînt „joc de glezne“. Adică, ne facem că facem, dar nu facem... Acum, vedem că subiectul a ajuns şi la Bruxelles. Domnul Barroso a vorbit despre problemele pe care evaziunea, estimată de domnia sa la 1 trilion de euro (mai mult decît deficitele cumulate ale statelor UE), le creează. A amintit despre cum europenii îşi „parchează“ cîştigurile prin paradisuri fiscale şi despre nevoia ca schimbul de informaţii între autorităţile fiscale din statele UE să funcţioneze mai bine. Adăugînd şi Armageddonul pornit în urmă cu cîteva luni împotriva Ciprului, ne putem aştepta la o serie de măsuri „dure“ împotriva evaziunii...

Din cele spuse de dl Barroso, specialistul din mine a distins două direcţii posibile de acţiune: una – principală, îndreptată împotriva schemelor de „planificare“ fiscală, şi cea de-a doua – secundară, de combatere a evaziunii propriu-zise. Prima direcţie produce deja efecte: schimb de informaţii, secret bancar anihilat în cele mai multe state din Europa, inclusiv în Elveţia. Singura care pare să reziste asaltului rămîne Austria. Problema nu e, însă, aici. Este bine ca oamenii să respecte legea, să plătească impozite pentru bunul mers al societăţii. Despre genul acesta de subiecte nu trebuie însă vorbit, trebuie doar acţionat. În momentul în care şeful Comisiei Europene deschide acest subiect, mulţi dintre investitorii care folosesc, în acest moment, ţări europene pentru structurarea investiţiilor, vor începe să îşi pună întrebări cu privire la stabilitatea legislaţiei fiscale din respectivele ţări şi vor începe să se uite la alternative. Din păcate pentru UE, acestea există din belşug... Ceea ce înseamnă că importante capitaluri vor pleca spre zone mai prietenoase, iar asta în mod sigur nu va fi de ajutor pentru bătrîna Europă...

Avansarea în această direcţie mai înseamnă şi creşterea birocraţiei asociată „luptei“ cu evaziunea, vor apărea noi declaraţii fiscale, noi birocraţi care să le administreze. Adică vom duce competitivitatea Europei pe culmi ale gloriei...

La noi, vedem declaraţii de dată recentă, cu privire la controalele ce vor fi făcute în cazul unor „bogătaşi“, despre care se crede că nu pot să îşi justifice averea. Astfel de controale sînt posibile ca urmare a introducerii metodelor de control indirect, în 2010. Să vedem, însă, şi cît de eficiente vor fi aceste controale în lipsa instrumentului de bază în orice control pe care se bazează orice comparaţie: sistemul de referinţă... Căci fără un sistem de referinţă – adică informaţia cu privire la cît era patrimoniul personal la începutul perioadei controlate –, mă întreb cum se va putea analiza eficient corectitudinea declaraţiei fiscale? Cum vor putea dovedi inspectorii că sumele care nu pot fi justificate de contribuabil nu provin din activităţi care s-au făcut în perioade deja prescrise? Greu de crezut în eficienţa acestor controale, cînd este evident că voinţa legiuitorului a fost să îi lipsească de instrumentele necesare unui control eficient...

Nu stiu exact situaţia din alte ţări, însă ea nu poate fi mult diferită faţă de cea de la noi. Mă bazez pe cîteva exemple celebre, în care s-a făcut mult tam-tam în legătură cu sume uriaşe, „parcate“ în străinătate de diverse persoane sau firme, pentru ca anchetele să dovedească că nu s-a încălcat nici o lege. Trebuie înţeles că marile companii sau investitori au consilieri de top, cu un singur scop în viaţă: să ştie legile, să le înţeleagă breşele şi să le folosească spre a reduce sarcina fiscală pentru clienţii lor. Sînt foarte rare cazurile în care unii sînt nepricepuţi şi îşi expun clienţii în faţa autorităţilor. Însă punerea în lumina reflectoarelor a unor astfel de personalităţi dă senzaţia că autorităţile fiscale îşi merită banii cu care sînt plătiţi, iar politicienii, şi banii, şi voturile primite...

Eu unul cred că direcţia trebuie să fie alta: în loc să se complice din ce în ce în ce mai mult legislaţia fiscală, de a creşte în mod continuu costurile de administrare, ar fi mult mai eficient ca impozitele să fie păstrate la nivele rezonabile iar legislaţia simplificată. O legislaţie simplă, cu cote de impozitare decente, fără excepţii, ar fi mult mai eficientă decît ce avem noi în prezent, în ţările cu economii cît de cît dezvoltate.

Ce mă îngrijorează însă cu adevărat este că am auzit prea puţin vorbindu-se de faptul că legislaţia europeană în materie de TVA (principalul venit la bugetul celor mai multe state din UE) este o invitaţie la fraudă. Modul de funcţionare al TVA-ului în tranzacţiile comerciale din UE (lanţul de TVA se „rupe“ printr-o achiziţie intracomunitară, urmată de o vînzare pe teritoriul naţional, dînd, astfel, intermediarului posibilitatea de a colecta TVA-ul fără să îl şi plătească furnizorului) facilitează intermediarilor şansa să dispară cu sume uriaşe datorate bugetului. Dacă la această problemă adăugăm şi faptul că în unele state din UE (printre care, evident, se află şi România) codul de TVA se acordă fără ca acţionarul real al companiei să fie cunoscut, ne putem explica uşor cum doar printr-o singură schemă de fraudă dispar peste 110 miliarde de euro din bugetele statelor UE. Pentru România, doar paguba din această schemă de fraudă este mai mare decît întreg deficitul bugetului consolidat...

Cum poate fi rezolvată problema? Simplu, dacă taxarea inversă – care este deja regulă la achiziţiile intracomunitare – s-ar aplica şi în tranzacţiile naţionale, infractorii s-ar vedea lipsiţi de obiectul muncii: banii de furat ar dispărea, pur şi simplu. Să explic, însă, ce înseamnă taxare inversă. Modul normal în care ştim noi că funcţionează TVA-ul este următorul:

● vînzătorul înregistrat ca plătitor de TVA emite factura şi colectează TVA-ul;

● la rîndul său, deduce TVA-ul pentru achiziţiile făcute;

● lunar, plăteşte diferenţa dintre TVA-ul colectat şi dedus din bugetul de stat; dacă TVA-ul colectat este mai mic decît cel dedus, poate să ceară statului rambursarea diferenţei (altă sursă de fraudă, de corupţie, dar şi de blocaj financiar).

În cazul taxării inverse, nu vînzătorul colectează TVA-ul, ci cumpărătorul. Dacă respectivul cumpărător are drept să deducă TVA-ul respectiv, face compensarea direct în decont (TVA colectat = TVA deductibil) şi nu plăteşte suma respectivă bugetului de stat. Dacă nu are drept de deducere, o plăteşte bugetului (TVA colectat = TVA de plată). Evident, taxarea inversă poate funcţiona doar în tranzacţiile între companii (B2B), nu între companii şi consumatorul final (B2C).

Pe lîngă eliminarea fraudei de tipul celei menţionate mai sus, aplicarea acestei metode (deja aplicată la tranzacţiile între comercianţi din state diferite ale UE) ar mai avea şi alte avantaje:

● eliminarea rambursărilor ilegale de TVA;

● reducerea corupţiei asociate rambursărilor de TVA;

● reducerea semnificativă a blocajului financiar;

● reducerea semnificativă a costurilor de administrare, atît pentru companii, cît şi pentru state.

Ar creşte doar riscul fraudei în retail, dar acolo măsurile de control pot fi mult mai uşor gîndite şi aplicate. Nu am însă mari speranţe că ceea ce trebuie să se întîmple se va şi întîmpla. Sînt însă convins că vom vedea în continuare foarte mult circ pe această temă. Şi nu numai în România...

Gabriel Biriş este avocat. A publicat: Despre fiscalitate şi bun-simţ. Despre fiscalitate şi competitivitate, Editura Univers Juridic, 2012.

Mai multe