Acolo unde nu mergi tot timpul pe sîrmă

Cînd am venit în Franța cu o bursă postdoc, am locuit o vreme într-o cameră de cămin studențesc cu o chicinetă minusculă și un linoleum atît de ponosit, încît, ca să nu-l mai văd, am început să-l scriu, mîzgălind cu markerul tot felul de citate sau definiții de cuvinte din dicționar (am plătit greu fantezia asta, la mutare a trebuit aproape să îl rașchetez).   

Aveam, de asemenea, un fel de plită electrică și, ca să-mi pregătesc niște ouă ochiuri, spre exemplu, mîna căuta automat sticla cu ulei în locul de lîngă aragaz de acasă. Din România adică. Și n‑o găsea. Am făcut o bună bucată de vreme gestul ăsta în gol, de care-mi dădeam seama cu o secundă prea tîrziu. Sticla nu mai era acolo, locul nu mai era acolo.

Memoria gesturilor are o încăpățînare frumoasă, automatismele sînt acasa trupului și a minții. S-a deprins trupul cu alte automatisme. Vinul alb nu mă (mai) aștept să fie dulce, chiar dacă are aceeași culoare uleioasă ca o grasă de Cotnari. Acum mi se pare normal să fie un vin aspru, lîngă stridii, și unul destul de sec și rece, dacă ai chef de un kir, punînd însă în inima paharului un strop de sirop de rodii. 

Dacă pleci destul de mult timp (cît?), se altoiesc firesc, fără merit, alte gusturi: ești, pentru a­tîta lucru, acasă?

În primele luni în Franța, m-am dus la o întîlnire a studenților cu cineastul Arnaud Deplechin, organizată într-un amfiteatru de la Universitatea Paris 6 Jussieu. După discuția moderată de scriitoarea și psihanalista Julia Kristeva, s-a dat cuvîntul celor din sală. Țin minte că am pus o întrebare destul de complicată și cu un accent teribil, și mai exacerbat de conștiința că nu eram acasă la mine. Dar faptul că am pus întrebarea a făcut să mă pot împrieteni cu Xavier, un doctorand spaniol care mi-a dat apoi niște idei formidabile pentru lucrarea despre ritm pe care o aveam de pregătit pentru postdoc.

Probabil că ești foarte departe de casă cînd, lingvistic, te supraveghezi tot timpul. Cioran a vorbit undeva despre teribila oboseală de a fi și în limbă, și în afara ei. Iar acasă e, desigur, cînd limba se supune inconștient gîndirii atotputernice, și nicidecum invers, cînd gîndirea e nevoită să se plieze pe limbă, atîta cîtă e. Fericiți cei care dobîndesc repede mai multe acasă.

Îmi amintesc de o altă scenă, petrecută într-o sală de tribunal din Franța, unde o familie de romi aștepta să le vină rîndul la judecată. Erau vreo zece alte cazuri înaintea lor, diverse găinării sau dușmănii domestice; o lume fascinantă și efemeră, în care recunosc că îmi place să admir, pe viu, de cîte ori sînt chemată să asigur vreo traducere, ceremonialul invariabil elegant al audierilor și spectacolul retoricii. Cu respect pentru traumele omenești, mai grave sau mai superficiale, ale celor care se judecă, mi se par de o poezie infinită încadrarea strictă, orice-ar fi, în canon, teatralitatea costumelor de magistrați, dar mai ales patosul cumva liric din pledoaria acuzării sau a apărării. Familia de romi se plictisea pe băncile din lemn șlefuit, și nu numai ei, tot publicul ad-hoc, cei convocați, nevoiți să‑și aștepte rîndul. Foială, vorbe în șoaptă, iPhone-uri consultate pe furiș. Uneori se lăsa brusc tăcerea. O clipă intensă de liniște, de parcă prin sala de judecată ar fi trecut deodată un înger. Exact într-o astfel de clipă suspendată s-a auzit un cîntec, o îngînare melodioasă și nepăsătoare, un sunet subțire și prelung, netrucat și spontan. Fetița romă cânta, ca la ea acasă.

Nu știu ce mai e acasă. Acolo unde nu mergi tot timpul pe sîrmă. Acolo unde și cînd îți place ce faci. Acolo unde uiți de tine. Acolo unde ai voie să plîngi un pic și nu te vede nimeni. Acolo unde nu ai automatisme pentru că nu le mai vezi. Acolo unde rîzi de tine și‑ți face bine. Acolo unde te îndrăgos­tești de mai multe ori și e atît de normal. Acolo unde îți găsești, la locul ei, sticla cu ulei. Acasă e acolo unde nimănui nu i-ar trece prin cap să te întrebe de accent, fie că‑l ai, fie că nu. Adică, în scris?

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Din 2004 s-a stabilit în Franţa.