Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier

 Una dintre trăsăturile culturii politice românești e amplificarea metehnelor și viciilor trecutului, în particular a celui recent și, în acest context, exagerarea felului dezastruos în care cel aflat în „capul statului“ și-a exercitat autoritatea. Se pare că, la noi, ambiția de a deveni principe reclamă vituperarea. Am ales cîteva fragmente ce vădesc cum anume a fost construită – azi și ieri – diabolizarea puterii în funcție sau a relelor unui regim pe cale de a se stinge.

Să începem cu cîteva observații ale lui Klaus Iohannis despre cel aflat la Cotroceni înaintea sa: „A fost vreodată el preşedinte obiectiv, independent şi deasupra intereselor partinice? Niciodată. Tot timpul a fost părtinitor. Tot timpul a ţinut partea PDL, ba chiar a ţinut un fel de guvern marionetă, a jucat rolul opoziţiei cînd a venit USL la putere“ (cf. Agerpres, 27 februarie 2013).

Traian Băsescu a fost și mai sever cu Ion Iliescu: „Acest om n-are liniște decît dacă e la manetele puterii. E bolnav de putere și o exercită cum poate. Ar trebui trimis la pensie să-și vadă de comunismul lui“ (cf. Realitatea.net, 3 iunie 2008).

În decembrie 1989, Iliescu îl descria și el pe Ceaușescu, cu care colaborase ani de-a rîndul: „Acest regim a împins pînă la catastrofă situația economico-socială a țării, tensiunea politică și se face, în ultimă instanță, vinovat de crimă odioasă împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceaușescu, acest om fără inimă, fără suflet, fără creier, fără rațiune, care nu voia să cedeze, un fanatic, care stăpînea cu metode medievale această țară. […] A fugit ca un nerușinat cînd a trebuit să dea socoteală în fața poporului. Un iresponsabil […]. Apelăm la unitățile de Securitate și la securiști să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară de trădători ai patriei“ (cf. TVR, 22 decembrie 1989, 14h35).

Ceaușescu nu l-a criticat pe Gh. Gheorghiu-Dej, deși la un moment dat a pus sub semnul întrebării „eternizarea memoriei“ celui care s a aflat la „cîrma partidului“ înaintea sa. În schimb, Dej vorbea prin 1958 despre regimul anterior și supraviețuitorii lui, folosind cuvinte tari: „Nu trebuie să uităm că există în țara noastră epave jalnice ale vechilor clase exploatatoare, rămășițe ale fostelor grupări reacționare și fasciste, care se leagănă și acum în speranța că mersul istoriei ar putea fi întors și că România ar putea să fie readusă în starea ei de robie și înapoiere pe care a cunoscut-o în vremea regimului burghezo-moșieresc. Să fie siguri toți acești strigoi jalnici ai trecutului, toți cei pe care poporul român i-a aruncat în lada de gunoi a istoriei, că visurile lor vor rămîne și pe viitor deșarte și că mîna poporului muncitor și a statului său democrat-popular nu va șovăi nici pe viitor, lovind fără cruțare în toți cei ce atentează împotriva cuceririrlor revoluționare ale poporului“ (cit. in Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuștean, Polirom, 2001, p. 211).

Cu 17 ani mai devreme, Ion Antonescu judeca, la rîndul lui, cu asprime felul cum îi lăsase țara Carol al II-lea: „La 6 septembre 1940 am luat asupra mea povara istovitoare a celei mai tragice frămîntări și a celei mai zdruncinate epoci pe care a cunoscut-o istoria modernă a Țării noastre. Pe planul internațional, România se găsea zdrobită și singură. Încheiere dramatică a unei politici nesincere, plăteam cu granițele sfinte ale Neamului – zidite de martiri, de eroi și de dreptatea viforului național de veacuri – jocurile fățarnice și ușurințele cumplite […]. Pe plan intern, aceeași sfîșietoare dramă. La capătul unei politici de trufie vinovată – sus, de umilire, de asuprire și de demoralizare – jos, toată așezarea Statului își cutremura catapeteasma și-și prăvălea zidurile sacre ale unirii românești. Monarhia hulită, Statul zdruncinat, banul obștesc risipit, demoralizarea cea mai tristă, uciderea caracterelor dîrze, a voințelor curate și o sfîșietoare descompunere națională“ (cf. Acțiunea, joi, 27 februarie 1941).

Nici dictatorul care a abolit partidele nu își cenzura privirea critică asupra regimului Constituției de la 1923. Iată cum se exprima el, în clipa în care îl numea prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea: „Din cauza cerinţei de a dobîndi un cît mai mare număr de voturi, propaganda făcută cu prilejul diferitelor alegeri a adus o nesfîrşită nelinişte şi tulburare în viaţa şi sufletul poporului Meu. Această tulburare sufletească s’a dovedit adînc dăunătoare săpînd chiar fiinţa Neamului. România trebuie salvată şi sunt hotărît să o fac mînat de singurul şi veşnicul meu gînd: Interesele permanente ale Patriei şi neprecupeţita ei întărire. Voi schimba, deci, această stare primejdioasă şi Voi păşi fără şovăială la o cît mai grabnică îndreptare a acestor stări. Pentru aducerea la îndeplinire a acestui imperativ naţional am alcătuit, sub preşedinţia Patriarhului României, un Guvern de oameni de răspundere cari, mînaţi de cel mai desăvîrşit patriotism, descătuşaţi fiind de activitatea de partid, vor avea tot răgazul să închine toate gîndurile şi toată munca binelui obştesc. Acest guvern va despoliticianiza viaţa administrativă şi gospodărescă a Statului, va alcătui schimbările constituţionale care să corespundă nevoilor noui ale ţării şi năzuinţelor de astăzi a unei Românii ce trebue să se întărească“ (cf. Dreptatea, sîmbătă, 12 februarie 1938).

În vremea primilor doi Regi, critica devastatoare a trecutului recent fusese asumată – mai ales în campaniile electorale, dar nu numai – de vocile din partide, nu de suveran. Un monarh serios preferă autoglorificarea și mizează pe continuitate. E de la sine înțeles că Ferdinand n-a zis vreodată ceva rău despre Carol I, iar în jurnalul primului Hohenzollern care a domnit în România numele principelui Cuza, căruia el îi luase locul, nu e nici măcar pomenit. Oricum, unificatorul Moldovei și al Țării Românești fusese judecat cu multă asprime de către contemporanii săi. De pildă, Nicolae Șuțu avea, într-o scrisoare adresată sultanului, în primăvara lui 1864, cuvinte dure la adresa lui Al. I. Cuza, dar și a lui Kogălniceanu, de care fusese, totuși, foarte apropiat în anii anteriori: „Dacă prea puternicul Împărat are milă de aceste provincii şi nu voieşte a le trăda unor tîlhari de drumul mare, să se milostivească înainte de 2 mai să ne mîntuiască de biciu prin prea biruitoarele sale oştiri şi să ne scape de lepra ai cărei şefi sînt Prinţul şi adjutantul său primul ministru, visul dracului…“ (citat în Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Editura Cerna, 1992, p. 261).

Prim-ministru în vremea lui Cuza, Mihail Kogălniceanu criticase – ca pașoptist – regimul domnului moldovean Mihai Sturza: „O ţeară întreagă este lăsată în libera şi neîngrădita urgie a unui domn îmbătat de pofta răsbunării, aprins de setea de a desfiinţa tot ce este mai bărbat de cinste şi de bine, tot ce mai are curaj de a protesta în contra răului. Toate armele, toate mijloacele îi sunt bune, numai să poată ajunge la scop. Spaima, pedepsele, lovirea libertăţii şi a intereselor materiale, pîri mincinoase şi chiar calomnia, chiar pamfletul, aceste sunt ticăloasele invenţii, ticăloasele instrumente cu care astăzi pretinde a-şi urma guvernul. Spre aceasta, Măria Sa deşteaptă patimele cele rele, insuflă neîncrederea, aţîţă pisma şi zavistia, întărîtă stările sociale una asupra alteia, aprinde făclia discordiei şi a răsboiului civil, clevetind pe acei ce nu-i poate găsi vinovaţi, imputîndu-le plecări retrograde, planuri reacţionare, făcîndu-i aristocrați și declarîndu-se el, prin urmare, liberal“ (cf. „Dorințele partidei naționale din Moldova“, apud Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a țării, în Monitorul Oficial, 2000, p. 178).

Mă opresc aici. Concluzii? Una singură. Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani. 

Cristian Preda este din 1992 profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. Din 2009 este parlamentar european. Printre cărțile publicate: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011.