Acasă, la Cernobîl

Cum trăiesc şi muncesc ucrainenii din Zona de Excludere de la Cernobîl, după 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear din istorie?

Uneori, dacă e cald afară, bătrîna Maria Petrovna stă singură ore întregi pe un scaun, în curte. De pe gard o priveşte pisica. În jur e liniştea adîncă, tipică, din Perişev, satul în care Maria locuieşte. În curţile vecine se vede cum natura a invadat tot. Prin ferestrele caselor ies crengile unor copaci, acoperişurile stau prăbuşite, uliţa e acoperită de iarbă înaltă. Sînt zile cînd Maria mai sapă în grădina din spatele casei. În rest, stă prin casă, se mai uită la televizor şi, în general, aşteaptă ca ceva, orice, să se petreacă. Poate va veni în vizită poştaşul din oraşul cel mai apropiat, care îi aduce pensia. Sau poate fiul de la Kiev, care îi aduce medicamente. Sau poate, de data aceasta, va veni în vizită un grup de tineri străini, curioşi cum de Maria încă mai trăieşte. Şi, în special, de ce trăieşte aici. Cînd vin grupurile astea, se lasă şi cu o şedinţă foto, din care îi rămîn şi Mariei cîteva instantanee. Le pune într-o vitrină, alături de fotografii cu oficiali care îşi amintesc de oamenii ca Maria o dată pe an, în jurul datei de 26 aprilie.

Maria Petrovna are 88 de ani. Este una dintre cele aproape 200 de persoane care s-au întors, în ciuda radiaţiilor, în satele din Zona de Excludere de la Cernobîl – perimetrul contaminat, pus sub pază strictă după 26 aprilie 1986, cînd s-a petrecut cel mai mare accident nuclear din istorie. Toţi cei care s-au întors acasă sînt oameni bătrîni. Acesta este unul dintre motivele pentru care, deşi au trecut ilegal în perimetrul protejat, „coloniştii“ de la Cernobîl sînt toleraţi de autorităţile ucrainene.

În Perişev mai sînt trei astfel de bătrîni. Cîndva, prin sat venea o maşină cu alimente, de unde se mai aprovizionau. Acum nu mai vine nimeni. Dacă ar avea nevoie de ambulanţă, Maria ar trebui să ia cumva legătura – nu se ştie cum – cu un bărbat care locuieşte lîngă cimitir, singurul om cu telefon de prin zonă.

„Dar nu mi-e frică de radiaţii! Nu mi‑e frică de nimic!“, aproape strigă femeia. Apoi, cu graba omului bucuros de vizită, arată fotografii din tinereţe. În curtea Mariei e curat. E singura gospodărie îngrijită din sat, de altfel. Din poartă, Maria numără: „Acolo nu mai e nimeni, acolo iar nimeni. Au murit toţi“. Apoi se înveseleşte. „Of, dacă mai aveam 50 de ani, vă dansa baba!“, şi începe să rîdă şi să bată în ritm, din picioare.

Zona de Excludere de la Cernobîl este uriaşă. Se întinde pe 2600 de kilometri pătraţi. În satele unde s-au întors foşti locuitori, se înregistrează uneori niveluri ale radiaţiilor aproape de cele normale. Printre „punctele fierbinţi“, puternic radioactive, acestea sînt zonele unde viaţa a mers mai departe.

Cam asta este şi teza pe care o susţine Evgheni Gonciarenko, un tip tînăr, îmbrăcat în ţinută army, deşi nu este militar. Evgheni locuieşte, trei săptămîni pe lună, într-un apartament din oraşul Cernobîl – localitate aflată la cîţiva kilometri de celebra centrală. În oraş sînt cazaţi cei aproape 3000 de lucrători care se ocupă de întreţinerea centralei. În urma accidentului, centrala s-a transformat, dintr-o unitate energetică, într-una de ecologizare e deşeurilor radioactive.

Job-ul lui Evgheni Gonciarenko este însă să însoţească vizitatori străini. Familia lui este la Kiev, însă Evgheni preferă viaţa la Cernobîl. „Am venit în 2000 prima dată. Un prieten al meu lucra aici, dar nu permanent. M-am gîndit: «De ce nu, e interesant». De fapt, pe atunci nici nu-mi puteam imagina ce e cu zona asta. Îmi aminteam de nişte articole în ziare, arăta ca după «Apocalipsa nucleară». Dar cînd am venit eu în zonă am văzut multă natură, mulţi copaci, animale. Şi eram şocat, pentru că era complet diferit faţă de ce gîndeam despre acest loc. Aşa că am început să locuiesc aici“, spune Evgheni.

Merge des prin oraşul Pripiat – poate cel mai cunoscut simbol al accidentului, loc rămas în nemişcare după marea evacuare din 1986. Aici se fac celebrele fotografii cu păpuşi şi măşti de gaze din fiecare album foto despre Cernobîl. Unii spun că toată această recuzită a fost adusă special de dragul fotografiei. Adevărul este însă că păpuşile-clişeu au rămas în urma evacuării. Unele dispar, alături de alte „suveniruri“ radioactive, în ciuda avertismentelor ghizilor de a nu atinge nimic.

Cimitir radioactiv

„Sîntem în mijlocul unui cimitir radioactiv“, spune Evgheni. Pentru cei care cunosc însă locurile, este uşor să ocolească punctele fierbinţi. Evgheni ştie, de exemplu, că nu e bine să intre în subsolurile clădirilor din Pripiat. Dar şi că e acceptabil să stea, cîteva ore pe zi, în centrul localităţii. „Uneori oamenii îmi spun: «Vai, dar ce stil de viaţă extrem!» Nu pentru mine. Poate dăunător. În unele locuri, periculos. Dar nu extrem. Pentru mine, extrem este cînd urci pe un munte, cînd sari cu paraşuta“, spune Evgheni.

Era o perioadă cînd, dacă era întrebat de sănătate, îşi permitea să spună că e sănătos tun. În urmă cu un an, însă, s-a trezit cu un verdict la spital care l-a pus pe gînduri. „Am aflat că am diabet. Şi înainte de asta, cînd oamenii mă întrebau de pericolele asupra sănătăţii aici, era simplu. «Totul e OK, mă simt bine.» Dar acum e o întrebare complicată pentru mine“, zice Evgheni. Cînd nu însoţeşte străini printre ruinele radioactive, Evgheni îşi petrece timpul în apartamentul său. E linişte, e bine. Aici compune piese la chitară bas. Melodii întunecate, inspirate de peisajul dezolant în care trăieşte.

Există oameni care vin să vadă Zona de Excludere, prin agenţii de turism. Operatorii turistici îi numesc vizitatori, nu turişti – pentru a sublinia că nu este un loc de distracţie, ci un muzeu rămas pe locul unei tragedii. Pentru Serghei Gaşak, însă, un biolog care studiază Zona de Excludere, să vii să te plimbi la Cernobîl, fără un scop profesional, e pură prostie. „Eu trebuie să fac asta. E profesia mea. Dar fără să ai un scop profesional este o prostie să vizitezi o astfel de zonă. O prostie absolută!“, repetă Serghei, în timp ce goneşte cu jeep-ul său pe un drum secundar, sălbatic.

Serghei monitorizează orice semn că natura îşi revine în zona otrăvită de la Cernobîl. De fapt, asta este şi teoria lui: că locul se transformă, în lipsa omului, într-o adevărată rezervaţie naturală. La o primă privire, peisajul confirmă asta. Serghei pune o frînă bruscă. „Acolo!“, spune şi arată în iarba înaltă cum doi elani au ieşit la păscut. Apoi analizează atent niște oase. „Lupii au mîncat acest animal“, dă verdictul biologul. Oasele sînt puternic contaminate radioactiv, însă. Cam aşa e cu biologia la Cernobîl: e minunată abundenţa naturală, însă, în profunzime, se ascund efectele radiaţiilor.

Există studii care arată că au apărut anomalii la anumite păsări şi scăderi ale populaţiilor de insecte. Pentru Serghei, însă, toate astea sînt secundare. „Radiaţiile pot ucide“, spune. „Dar pot cauza efecte negative diferite la nivel individual, nu per total. E imposibil să observi animale cu mutaţii sau care mor. Nu. Pentru unii indivizi, da, este posibil. Dar populaţiile, speciile, ecosistemele apar însă ca fiind normale.“

Biologul nu crede că radiaţiile sînt marea problemă a Zonei de Excludere. Ci omul. „Se înregistrează frecvent cazuri de braconaj“, spune. Nu mai e nici o surpriză să dai, prin locuințele părăsite, peste coarne de cerb, puse la păstrare, de exemplu. Dozimetrele arată însă că sînt puternic contaminate. Și nimeni nu știe prin cîte case din afara zonei ajung pe post de trofee.

Locuitorii care s-au întors în satele părăsite văd cel mai bine cum natura îşi reia locul la Cernobîl. Ivan şi Maria Semeniuk sînt singurii locuitori din Opacici, o localitate părăsită unde toate casele stau să cadă. Ivan are 80 de ani. Cînd era mai tînăr, a avut parte de întîlniri ceva mai ciudate. „Timp de o lună m-am întîlnit mereu cu un lup, cînd mergeam la pescuit“, spune. Se întîmpla mai mereu pe la 7 dimineaţa, se opreau amîndoi în drum şi se uitau cîteva clipe unul la celălalt. Cîteva zile, Ivan i-a adus lupului pîine. A vrut să-l domesticească. Apoi, într-o zi, lupul a dispărut şi Ivan a rămas în singurătatea din Opacici.

Cu greu, Ivan îşi îmbracă şuba şi iese în curte, ca să arate gospodăria. Pisici, găini, cam tot ce trebuie. Şi, în coteţ, un pui de mistreţ. Ca să nu existe vreo îndoială asupra provenienţei animalului sălbatic, Ivan susţine că l-a primit de la un fiu, aflat într-o localitate din afara zonei. „Prin Internet l-a cumpărat!“, spune repede bătrînul. „Îl cresc pentru carne. Nu depune slănină.“

Andrei Udişteanu este jurnalist la Digi24 şi a fost la Cernobîl de două ori.

Foto: A. Captarenco