Acasă la bloc

Dincolo de realităţile emoţionale şi empirice pe care „a te simţi acasă“ le are, termenul este poate cea mai potrivită unitate de măsură pentru a putea cîntări o formă sau alta de locuire. Cu ocazia unui studiu mai amplu despre diversitatea locuirii din București, mi‑am propus să aflu ce înseamnă acasă în contextul apartamentelor de bloc construite în perioada socialistă. Un demers ce s-a dovedit în egală măsura banal şi complicat…

Fie că eşti doar în trecere prin Bucureşti sau locuieşti în Capitală, n-ai cum să nu observi redundanţa standardizată a unui model ideologic de locuire care îndeamnă la egalitate: de spaţiu, de clasă, de structură familială, stil de viaţă, intimitate sau număr de camere. Multiplicarea faţadelor de bloc pare să se fi insinuat secvenţial în rutina urban-vizuală a fiecăruia dintre noi. Dar ce se întîmplă în spatele uşilor închise ale acestor locuinţe urbane atît de larg răspîndite? Cîţi de acasă încap în spatele acestor spaţii locative uniforme? În ce măsură individualitatea interioarelor de apartamente poate să schimbe centrul de greutate al percepţiei locuirii? Ce reprezintă acasă în contextul spaţiilor asemănătoare şi cum se construieşte acest sentiment pentru indivizi diferiţi? A vorbi despre specificul de locuire caracteristic apartamentelor de bloc din Bucureşti se traduce, de fapt, printr-o discuţie despre capacitatea individuală şi colectivă de adaptare la o normă de locuire.

În noiembrie 2014, un studiu al pieţei imobiliare din Bucureşti (homefinders.ro) releva faptul că cel mai căutat apartament din Capitală este situat în cartierul Tineretului, are trei camere, peste 70 de metri pătraţi şi este situat la etaje intermediare. Pînă să ajung să cunosc mai bine stilul de locuire caracteristic acestui cartier de blocuri, pe care l-am luat drept etalon în analiza locuirii în apartamentele de bloc, mi-a revenit în minte o informaţie obţinută întîmplător de la tatăl meu, privitoare la calitatea locuinţelor din acele blocuri. În anii studenţiei, una dintre practicile impuse de la facultate, alta decît UTC, a presupus un fel de ucenicie în construcţia unor apartamente de bloc din acest cartier. Practica propriu-zisă a avut loc imediat după cutremurul din 1977 şi s-a terminat la fel de abrupt, exact ca zidul pe care el şi colegii lui l-au ridicat. Cele două informaţii incongruente despre acelaşi tip de spaţiu m-au făcut să îmi îndrept atenţia către acest cartier de locuinţe colective, în căutarea lui acasă de bloc.

De fapt, cea mai mare parte a moştenirii urbanistice din cartierul Tineretului – rezultat al sistematizării urbane a Capitalei – însumează 150 de blocuri de locuinţe în regim P+8 şi P+10 şi 10.800 de locuinţe, construite în marea lor majoritate după 1977, în diferite etape, pînă în 1989. În august 2015, toate aceste locuinţe figurau ca domiciliu stabil pentru 17.981 de persoane. Media de 1,6 persoane care ocupă o locuinţă explică probabil cererea mare şi preţurile peste medie pentru apartamentele din blocurile acestui cartier.

În primă fază, imediat ce au fost date în folosinţă, apartamentele de bloc nu întruchipau obiectul dorinţelor locative nutrite de cei care aveau să le locuiască, pentru că statul îndeplinea în avans această dorinţă pentru categorii prestabilite de indivizi, în funcţie de originile sociale ale acestora, mediul de provenienţă, performanţele de lucru sau numărul de membri ai familiei din care aceştia făceau parte.

La aproape 40 de ani de existenţă, cartierul a făcut deja cunoştinţă cu cea de‑a doua generaţie de proprietari care şi-au achiziţionat un apartament în aceste blocuri (argumentul supraproprietăţii al lui Liviu Chelcea m-a determinat să exclud din analiza mea cazurile de locuinţe închiriate). Dacă înainte de 1989 nu era nevoie, şi nici de dorit, să ai prea multe cerinţe în legătură cu tipul apartamentului pe care ţi l-ai fi putut dori spre a deveni acasă, astăzi situaţia e puţin diferită. Argumente precum proximitatea faţă de centrul oraşului, parcul care a dat şi numele cartierului, data construirii ceva mai recente a blocurilor de locuinţe (+1977) şi infrastructura diversificată de transport în comun sînt motivaţiile principale care îi determină pe cei care formează middle-class-ul bucureştean să îl caute pe acasă în acest cartier. Mulţi dintre noii proprietari îşi construiesc stilul de viaţă în jurul programului de lucru de cel puţin opt ore (plus două ore dus/întors) şi fac din apartament un spaţiu de consum. În esenţă, această realitate îi reactualizează cartierului, în definiţia sa informală, atributul de dormitor… şi ceva în plus. Acel ceva în plus reprezintă o anumită dezirabilitate de a locui în Tineretului şi un prestigiu al locuirii aici pentru că locuitorii sînt mulţumiți şi chiar satisfăcuţi cu ceea ce cartierul are de oferit.

Probabil că vă întrebaţi ce s-a întîmplat cu acasă din spatele uşilor de apartament. Tot cu ajutorul locuitorilor acestui cartier am aflat că acest sentiment se manifestă în primă faza şi exterior, prin aproprierea dotărilor acestui spațiu-tampon (cartierul) dintre oraş şi intimitatea locativă a fiecăruia. Dar acasă înseamnă, în primul rînd, tot ceea ce se în­tîm­plă odată ce ai închis uşa apartamentului şi ai ajuns acasă.

Relaţia interioarelor cu identitatea fiecărui locatar este puternic influenţată de obiectele materiale cu care alegem să ne înconjurăm în acest spaţiu eminamente privat. Gradele de manifestare a fanteziei locative sînt consumate în texturi de materiale (lemn, gresie, sticlă, marmură, faianţă, cuarț), ţesături, forme, culori, tipuri de perdele şi sisteme de prindere a lor, obiecte funcţionaliste de mobilier sau intervenţii geometrice la nivelul structurii spaţiului locuibil. Toate aceste personalizări ale spaţiului îl transformă în loc tocmai prin înţelegerea celui care îl locuieşte. Tot în acest moment al redefinirii spaţiului pe care îl bănuim capabil de a deveni acasă se conturează şi ataşamentul faţă de acel loc, manifestat de cel care îl redesenează în reprezentarea proprie prin învestirea sa afectivă.

Ieşind din zona psihologică, paradoxal este faptul că efortul financiar (considerabil) presupus de aceste reinterpretări ale spaţiului, adăugat preţului apartamentului, este deja calculat într-un potenţial preţ de vînzare chiar dinainte ca apartamentul să fie cumpărat de noul proprietar. Am avut ocazia să observ aceste lucruri deoarece multe dintre cazurile analizate erau ale unor subiecţi care s-au mutat recent într-un astfel de apartament. Deci, în acest caz, statornicia lui acasă tinde să devină tranzitorie chiar dacă ariile ceva mai generoase ale apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului oferă spaţiul necesar familiilor în extindere, definirii de sine pentru generaţia carierelor în afirmare sau modelului nou de familie semitradiţională. Tranzitoriu şi pentru că majoritatea proprietarilor de apartamente din Tineretului, deşi mulţumiţi cu stilul de viaţă la bloc, îşi doresc ca, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, să îşi permită să locuiască într-o casă cu grădină şi curte. Cert este faptul că nevoile noilor generaţii de proprietari exced capacitatea de regenerare a spaţiului locativ pe care apartamentele de bloc din cartierul Tineretului o oferă.

În multe dintre situaţiile de locuire pe care le-am analizat, moştenirea locativă puternic încărcată ideologic şi-a pierdut ceea ce sociologii numesc memoria locului. Interesul sau informaţiile cu privire la istoria apartamentului sau a locului pe care blocurile de locuinţe au fost construite sînt cvasi-inexistente în mentalul şi preocupările noului tip de proprietari din Tineretului. Capitolul vecinătăţii la bloc din cartier tinde şi el să se dilueze în eticheta sociologică a străinului familiar, cu vagi sclipiri de bună vecinătate prin obiceiurile apuse ale proprietarilor din vechea gardă: pomeni sau vizite reciproce între vecini.

Oraşul se schimbă, cel mai probabil şi noi odată cu el, însă moştenirea urbanistică pe care fiecare regim politic o imprimă înfăţișării urbane este o realitate pe care locuitorii oraşului o asimilează la nivel intim, locuind-o.

Andra-Mitia Dumitru este redactor la Ra­­dio România. În 2008 a absolvit Facultatea de Sociologie din Bucureşti şi în 2010 s­‑a specializat în Antropologie Socială la Uni­versitatea Bucureşti.

Foto: B. Cazacioc

Notă: Articolul de faţă rezumă şi conti­nuă studiul „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi“, realizat în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“, finanţat prin in­termediul Granturilor SEE 2009-2014. Pro­iectul este coordonat de Asociaţia VIRA, în parteneriat cu Muzeul Naţional al Ţă­ranului Român şi cu Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană.