Acasă de două ori

10 august 2016   Tema săptămînii

Atunci cînd copiii mei sînt întrebaţi unde locuiesc, rămîn cîteva clipe pe gînduri. Pentru ei „acasă“, cuvîntul ăla simplu care se confundă cu casa în care locuieşti împreună cu mama şi cu tata, e divizat în două concepte: la mami şi la tati. Cînd îi informez că mergem acasă, întreabă, de verificare: „Adică la tine?“. „La noi“, răspund eu de fiecare dată, cu încăpăţînarea de a crea iluzia unei „normalităţi“ – un concept în care, pînă la urmă, nici eu nu mai cred.

Tehnic, am divorţat de trei ani şi jumătate, practic se împlinesc patru ani de cînd mi-am asumat statutul de „mamă singură“. Am doi copii, care tocmai au împlinit anul acesta 11 ani (Clara) şi 6 ani (Anton). O mare parte din volumul meu de proză scurtă, De zece ori pe buze, vorbeşte despre părinţi, copii, despre divorţ şi cupluri în pragul despărţirii, despre părinţi care se luptă şi nu se înţeleg, despre copii care suferă consecinţele despărţirilor – o încercare de a exorciza o parte din viaţa mea, scutită de neplăceri şi probleme mai mari, în care divorţul a fost probabil cel mai traumatizant moment. Existenţa mea, şi cea de femeie, şi mai ales cea de mamă, s-a zguduit din temelii, apoi s-a reaşezat după o cu totul altă logică. Mult timp am ezitat să fac pasul ăsta, ţinută în loc de concepţia generală (şi din ce în ce mai puţin valabilă) conform căreia „mai bine să crească copilul alături de doi părinţi care nu se înţeleg decît cu doi părinţi despărţiţi“. Meseria de părinte nu e compatibilă cu singurătatea, cu lipsa unui cuplu, cu despărţirea. Însă meseria de părinte nu ar trebui să fie compatibilă nici cu războiul continuu, cu ţipetele şi certurile, cu singurătatea interioară copleşitoare pe care ţi-o provoacă o relaţie disfuncţională. Alegerea pare uşoară, în această lumină. Numai că, de fapt, e al naibii de grea…

Am ales să ies dintr-o relaţie care nu funcţiona, avînd senzaţia că am plătit în avans o notă de plată şi că după divorţ viaţa mea va fi uşoară şi frumoasă, alături de copii. Am descoperit apoi că ceea ce crezusem că am „plătit“ nu era decît un mic avans, la care mai urmau o mulţime de rate copleşitoare. Primii doi ani de după au fost cumpliţi pentru toată lumea implicată. Brusc, meseria de părinte nu mai însemna să spui poveşti seara, ci să încerci să explici copiilor de ce părinţii lor nu se mai iubesc, de ce nu se înţeleg, de ce tati spune lucruri urîte despre mami, de ce mami încă plînge după ce se ceartă cu tati, cum o să fie cînd unul dintre aceşti doi zei atotputernici pe care se sprijină universul lor îşi va găsi o altă „jumătate“, va face alţi copii, va avea o altă familie (în cazul lui tati, lucrurile astea s-au petrecut extrem de rapid) şi cum îşi vor găsi ei locul în toate astea. Meseria de părinte singur înseamnă să primeşti scrisori către Moş Crăciun care nu conţin trotinete, jocuri Lego sau căţeluşi pufoşi, ci o unică şi arzătoare dorinţă: să fie mami şi tati iar împreună şi să locuim într-o casă cu toţii. Apoi urmează exemplele de copii „normali“ – cei mici integrează foarte repede această noţiune în vocabularul lor, mai ales atunci cînd ceva îi face să să simtă „diferiţi“. Copiii normali sînt ăia ai căror părinţi nu s-au despărţit, care au o singură casă, un singur Crăciun (deşi partea cu dublatul cadourilor de Crăciun este unul dintre puţinele avantaje ale copiilor cu părinţi divorţaţi, la fel cum este dublatul vacanţelor vara la mare). Copiii „normali“, îmi explică fiică-mea, nu fac drumuri în fiecare săptămînă de la mama la tata, fiindu-le dor în permanență de celălalt părinte, uitîndu-şi veşnic cîte ceva într-una dintre case, o haină, un penar, o carte, o jucărie. Meseria mea de părinte include şi normalizarea acestei noi „normalităţi“ căreia trebuie să i facem faţă. Şi, spre ajutorul argumentaţiei mele, sînt tot mai mulţi copii cu părinţi care nu mai formează o familie clasică. Mă întreb uneori cum vor arăta relaţiile lor atunci cînd aceşti copii vor creşte şi vor forma cupluri: vor fi mai deschişi şi mai toleranţi sau le va fi mai greu să se stabilizeze, lipsiţi de modelul arhetipal „şi au trăit împreună fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. Vor fi mai liberi şi mai lipsiţi de clişee şi proiecţii romantice sau vor fi nişte blazaţi care nici nu se vor mai osteni să creadă în dragoste şi finaluri fericite?
Pînă să fac pasul, ideea de „mamă singură“ mă înspăimînta la orice nivel aş fi încercat să o duc în imaginaţie, de la „şi dacă unul dintre copii face febră în timpul nopţii, cine se va ocupa de celălalt?“ pînă la „şi ce o să fac atunci cînd, inevitabil, o să-mi trîntească faza aia că e mai bine la tata“? Era ca şi cum m-aş fi aruncat de bunăvoie într-o gaură neagră fără ieşire.
Toate nesiguranţele mele, toate îndoielile, vinovăţiile, regretele şi întrebările fără răspuns au ieşit la suprafaţă atunci cînd am hotărît să devin o „mamă singură“; le-am dus după mine ani întregi, le-am întors pe toate părţile, le-am amplificat, m-am luptat cu ele, am încercat să le ascund (fără succes), le-am dramatizat (cu mai mult succes) şi sper că în cele din urmă le-am acceptat.
Trecînd printr-un divorţ dificil mai ales în ceea ce priveşte „împărţirea copiilor“ (conceptul de „custodie comună“, inventat şi importat pentru a favoriza rolul tatălui în creşterea copiilor, s-a dovedit, în multe cazuri, un motiv de discordie), am intrat într-un carusel de numărat zilele pe care copiii le petrec „la mine“ şi „la el“, de împărţit week-end-uri, de algoritmi pentru calculul vacanţelor, zile de naştere disputate, negocieri de ore. Caruselul ăsta a început de la ceea ce îmi place să numesc „cel mai groaznic moment al vieţii noastre de părinţi“, acela în care ne-am întîlnit, la o săptămînă de la despărţire, fiecare înarmat cu o avocată, pentru a negocia acordul parental. Momentul în care tot ce a fost vreodată între doi oameni care s-au iubit se face ţăndări definitiv şi se scufundă în mocirlă. „O să mai stăm de vorbă cînd o să mi prezentaţi o ofertă mai bună“ sînt cuvintele pe care tatăl copiilor ni le-a aruncat la sfîrşitul negocierilor, nemulţumit de propunerea noastră. Ştiam că nu aş fi putut, din punct de vedere emoţional, să trec printr-un proces de custodie în instanţă, aşa că am continuat negocierile cu avocaţi şi mediatori, pînă cînd fiecare a primit o felie destul de convenabilă din acest tort de ciocolată în care se transformaseră copiii noştri. Împărţiţi tortul în felii egale, astfel ca fiecare părinte să aibă mai mult decît celălalt!

„Ştiu că tu şi tata vă certaţi pentru noi“, mi-a declarat Clara într-o bună zi. Şi a adăugat: „Eu nu ştiu pe cine dintre voi doi să mai cred…“ E destul de greu să creşti un copil atunci cînd ştii că trebuie să o faci singură, fără a te putea baza în ­vreun fel pe un partener, dar să o faci avîndu-l ca principal obstacol pe acest (fost) partener este o bătălie din care nu iese nimeni învingător. Pe parcursul acestor patru ani m-am simţit de multe ori ca într-o cursă cu obstacole, obstacolul fiind exact persoana care – într-o familie „normală“, cum spune fiica mea – ar fi fost tatăl copiilor şi principalul sprijin al unei mame. Pentru mine, se transformase într-un fel de Big Brother care mă făcea să simt că orice greşeală (umană, dar asta am ajuns să înţeleg mai tîrziu) aş fi făcut, s-ar fi consemnat undeva, într-o dosar special al greşelilor mele de mamă, care la un moment dat s-ar fi întors împotriva mea. Poate că la rîndul meu am făcut la fel, fără să-mi dau seama… Cert este că, atunci cînd ştii că cineva îţi notează toate scăpările, pentru a ţi le prezenta scoase din context împotriva ta, viaţa de părinte este groaznică şi paralizantă.

Sînt însă momente în care, oricît de dezastruoasă ar fi situaţia, cei doi foşti soţi încearcă să păstreze un oarecare armistiţiu temporar de dragul copiilor: zile de naştere, serbări şcolare, prima zi de şcoală, un examen important sau, din nefericire, o boală. Şi, pentru că nu există zîne de-adevăratelea care să atingă oamenii cu bagheta fermecată şi să-i transforme în creaturi pline de iubire şi de înţelegere, măcar pentru două ore, cît durează o serbare la grădiniţă, momentele astea devin noi potenţiale conflicte. Serbările școlare sînt momentul perfect pentru ca, dacă învăţătoarea şi părinţii colegilor nu erau cumva la curent cu relaţia disfuncţională dintre doi foşti soţi, să constate asta. Nu pot uita figurile şocate ale celor două învăţătoare ale Clarei din primele zile de şcoală, cînd fostul meu soţ a considerat necesar să le informeze, fără mari introduceri, că sîntem în divorţ. Nici privirile pline de milă ale unor mame la o serbare de Crăciun, văzîndu-mă cum plîng în public în urma unei dispute şi a unui schimb de ironii dure cu tatăl copiilor.

Social, lucrurile nu stau totuşi aşa de rău cum mi-aş fi imaginat. Din fericire, femeile care divorţează nu mai sînt stigmatizate social – în America s-a ajuns chiar la un alt soi de discriminare, pozitivă: se pare că e mai cool şi mai acceptat să alegi să divorţezi decît să rămîi într-o relaţie disfuncţională de dragul copiilor (varianta oldschool).

Să fii o femeie liberă are şi părţile ei bune, deşi cumva greu de integrat în viaţa de mamă şi de armonizat cu „meseria de părinte“. S-ar putea scrie scenarii de comedie romantică sau măcar proze scurte cu mame care răspund la SMS-uri de amor în timp ce pregătesc piureul de legume al copiilor sau aleargă la farmacie după sirop de tuse pentru copii, înainte de o primă întîlnire. Şi mai e sentimentul ăla de inadecvare totală de la şedinţele cu părinţii sau aniversările de copii (inadecvare care pendulează ameţitor între nonconformism cool şi disperare & alienare), cînd peste tot în jur vezi cupluri de părinţi bine ancoraţi într-o viaţă sigură (şi plicticoasă, îţi spui, pentru consolare). Vezi mame preocupate de planificarea următoarei vacanţe în familie sau chiar a liceului unde va învăţa copilul (care momentan are doar 5-6 ani), vezi tați încercînd timid să evadeze de lîngă neveste, dar îi vezi apoi plecînd împreună – soţ, soţie şi copil, trinitatea perfectă, visul familiei împlinite, cel puţin din punct de vedere social. Şi te ­simţi, pentru cîteva clipe, exact precum copiii tăi care tînjesc după o familie „normală“. Te simţi cumva diferit, dar, spre deosebire de copiii care plătesc o notă de plată care nu le aparţine şi pentru care nici măcar nu au monede, ştii că a fost alegerea ta şi că nu ai regretat-o niciodată. Şi mai ştii că normalitatea e ceva fragil, iluzoriu şi pur subiectiv.

Adina Rosetti este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?, Editura Curtea Veche, 2016.

Mai multe