Absurdul și viața

La extrema cealaltă a spectrului simțului umorului și în opoziție cu o „cultură a anesteziei“ de care vorbeam, se află ceea ce Raymond Queneau a numit, cu o inspirație genială, ontalgia. Thérèse din Loin de Rueil, care îl îngrijește pe Loufifi, îi cunoaște boala: ONTALGIE, care seamănă cu astmul, zice ea, dar „este ceva mai distinsă“, și care „ça ne passe pas jamais, l’ontalgie“. Profesorul Michel, medic pneumolog, comentează astfel viziunea acestui mare astmatic care a fost Queneau: „Dacă ontologia este știința ființei, ontalgia este, probabil, durerea de a fi, suferința existențială“. Marea problemă a lui Queneau a fost deci aceea de „a concilia absurdul și viața“ – comentează Andrée Bergens. Iar Queneau explică, în felul său: „Je suis si mort déjà que je puis rire aux larmes“. Pentru publicul larg, el a rămas în primul rînd autorul romanului Zazie dans le métro, deși acesta este departe de a fi cea mai reprezentativă operă a sa. Dar este cel mai agresiv text umoristic și îi poate face pe cititori să „rîdă cu lacrimi“.

Cu acest rîs, ne aflăm însă deja pe marginea neantului. „Mecanism de apărare“, el nu mai este nici individual psiho-somatic, nici colectiv social, ci devine „mecanism“ existențial; și nu mai este „apărare“ de evenimente biografice, ci reacție la „ontalgie“, la această „durere de a fi“, care constituie însăși condiția vieții. De fapt, încetează de mult să fie un „mecanism de apărare“ în sensul propriu – și restrîns – al termenului.

Mai este atunci acest rîs un „simț al umorului“? Greu de spus… Un lucru îmi este însă clar: fără aprehensiunea neantului, simțul umorului poate să înceapă ca un șpriț subțire de vară și să continue ca un pahar de vin spumant; fascinat de căderea în neant, rîsul poate fi revoltă demonică sau eroism umanist; „adevăratul“ simț al umorului este însă la egală distanță de aceste extreme, este un grăunte de neant pe care îl sorbi dintr-o cupă cu șampanie, Veuve Clicquot, de pildă… Este, din acest punct de vedere, „mediocru“, ca toate lucrurile importante – deci cu măsură – din viața noastră.

Dar „ontalgia“ lui Queneau este demăsurată, este peste măsura individului – chiar dacă este, iată, trăită și exprimată de un individ. Ea deschide și ultima poartă a anxietății, a corpului, a mecanismelor de apărare, un fel de „poartă stelară“ (o metaforă comercială pe care o detest, dar n-am alta mai bună pe moment…), care ne transpune din psihologie în ontologie, căci ontalgia nu este problema individului, ci a Ființei. Nu este astfel de mirare că termenul nu apare – și nu are cum să apară – în psihologie, oricît de „deschisă“ ar fi varianta de psihologie la care se recurge, ci este doar o creație artistică: de acest domeniu al ontalgiei nu te poți apropia decît pe vîrful metaforelor. Se pare că doar un creator vizionar de calibrul lui Queneau poate să întrevadă acest secret al Creației. Pe urmele lui, am ajuns și eu să pre-simt ceva, atît de vag – dar și de învăluitor –, încît nu pot să fac altceva decît să mă complac în această rătăcire cu gust de inițiere.

Să repetăm deci: în ce constă „ontalgia“? Ea este „durerea de a fi“, este suferința Ființei ca Ființă, înainte și mai presus de a fi Om și Individ. De unde provine însă aceasta? Aici avem doar o mică sugestie: dificultatea lui Queneau de „a concilia absurdul și viața“. Altfel spus, existența este absurdă, dar viața trebuie să aibă un sens: cum e posibil? Conștiința sau mai degrabă un soi de intuiție apriorică a absurdului produce suferință, această „ontalgie“ de care Omul trebuie să se apere într-un fel pentru a fi în viață. În altă zi, m-am trezit cu altă formulare: suferința de a fi vine din aprehensiunea ontologică a absurdului faptului de a fi, a existenței înseși – iar această suferință, această algie ontică, poate fi considerată și o anxietate apriorică, pe care fiecare individ o regăsește în sine fără să știe vreo clipă că există. Altfel spus, există ceva de genul unei anxietăți a priori, generată de un soi de conștiință intrinsecă (nu știu, de fapt, cum să o numesc…) a absurdului vieții; iar această anxietate se cere compensată prin atribuirea unui sens, prin recursul la o Poveste care să creeze acest sens și care să permită concilierea absurdului cu viața – și astfel să dedramatizeze și să facă suportabilă angoasa absurdului. Recitind, m-am pierdut, deși îmi suna, nu știu de ce, foarte familiar. Am încercat atunci o formulare mai concisă: Omul este Ființa întru Suferință, iar existența sa devine modul de mîntuire (apărare?) prin Poveste.

Foto: Matthias Ripp