Absit iniuria verbis

Oamenii sînt animale foarte uşor de ofensat. Ca răspuns la o privire piezişă, un cuvînt scăpat în trecere sau la forme complexe de umor, omul poate începe o întreagă mişcare de rezistenţă şi contraatac. Ofensa e marca fiinţelor culturale şi poate avea nebănuite motive. Ne ofensăm din jocuri de cuvinte sau pentru că ni s-au încălcat credinţe, principii de viaţă, valori morale sau religioase. Acordeonul ofensei cîntă pentru toată lumea.

Caricatura este un gen al umorului care, cu toate că lasă loc interpretării, nu prea lasă loc de răspuns, te dezarmează în teritoriul reprezentării grafice sau în cel al limbajului. Ar fi stupid să răspund cu o contra-caricatură sau cu o glumă. O caricatură nu este un text argumentativ, nici măcar unul descriptiv, nu susţine teze, nu prea invită la dialog. Probabil aici stă şi toată tăria sa ca gen. Dar tot o caricatură, prin natura ei, are o existenţă scurtă, cît ocupă spaţiul media, apoi, odată cu dispariţia subiectului, a situaţiei sau a problemei, dispare în cimitirul caricaturilor. Cîteva îşi fac drumul prin istorie. Pentru mine, foarte simpatice sînt cele ale lui Darwin din perioada victoriană, cînd era reprezentat ca o maimuţă. Acesta a fost răspunsul pe care arta (politică a) caricaturii l-a dat atunci celei mai importante teorii ştiinţifice a secolului al XIX-lea. Oare Darwin s-a simţit ofensat? Nu avem dovezi în acest sens şi, dacă privim laboratorul său de creaţie, cred că îl preocupa mai mult receptarea critică a teoriei sale, nu cea comică.

Comicul şi critica în genere nu fac casă bună. Comicul dinamitează situaţiile care cer simţ critic şi invită, adesea fără intenţia autorului, la escapism. Odată ironizat ceva ne întoarcem destul de greu la analiza critică. Desigur, ironia are şi un rol terapeutic: nu avem de ce să fim atît de îndîrjiţi, atît de angajaţi faţă de propriile viziuni, pînă la urmă ar trebui lăsate să moară ideile în locul nostru. Dar, după cum notam mai sus, e greu să-i spui lui homo offensabilis acest lucru. Şi felul în care caricatura îl invită la descentrare e unul ambiguu: pentru a ironiza anumite idei se foloseşte de proprietăţile fizice, psihologice, culturale ale unei persoane sau ale unui grup pe care le exagerează sau simplifică, adică le denaturează. Nimeni nu vrea să se vadă în oglinzi ciudate, care-l prezintă altfel decît proiecţia-i mentală. Unii nu suportă nici măcar oglinzile corecte.

Cazul caricaturii este mai degrabă marginal atunci cînd vorbim despre libertatea de exprimare. Caricaturile rareori au fost motorul unei discuţii în jurul principiilor sau ideilor care duc la schimbare. Dar nu înseamnă că nu sînt printre cele mai curajoase tipuri de expresie. Rolul lor ar fi, deci, să împingă limitele acceptării şi înţelegerii. O pot face într-un mod radical atingînd cele mai sensibile corzi ale fiinţelor culturale, adică denaturînd transparent sau păstrînd un anume voal care invită privitorul la o descoperire în cercul hermeneutic. Cum orice mesaj se află la intersecţia dintre emiţător, mediu şi receptor, ar fi nedrept să tragem la răspundere, pentru frondă sau ofensă, doar caricaturistul. Dacă şi-n privirea cititorului se află ceva tulbure?

Ne putem întreba cum poate umorul şi, mai ales, caricatura să vatăme, să aducă prejudicii directe, cuantificabile, unei persoane sau unui grup. O altă întrebare care apare este cea privind deghizarea în umor a unui discurs al urii (de clasă, de rasă sau religioase), un discurs care să incite nu numai la dominaţie, dar şi la agresiune. În acest sens există limite ale libertăţii de exprimare, dar ele sînt conjuncturale, nu definitive. A ofensa prin încălcarea unui tabu sau a unui principiu moral sau religios nu duce întotdeauna la vătămare sau ură. Dar a-ţi face o practică din ofensă te transformă cu necesitate în Diogene sau e cea mai bună cale de a deschide cutia Pandorei?  

Constantin Vică este asistent universitar la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.