Abel Gance: o bătălie pentru pace

21 noiembrie 2018   Tema săptămînii

Urmărind stupefiat cum preşedintele Franţei şi cel al SUA au ales celebrarea armistiţiului care a pus capăt Primului Război Mondial pentru a se încontra „bărbăteşte“ pe Twitter în numele naţiunilor lor, probabil pe tema alegerii modului de joc multiplayer pentru un nou RPG, mi-am amintit că acum 100 de ani, în septembrie 1918, francezul Abel Gance, susţinut de Charles Pathé, s-a întors voluntar pe front pentru a filma bătălia de la Saint Mihiel, o victorie obţinută de militarii americani împreună cu cei francezi, şi a înglobat apoi imaginile în J’accuse (1919), considerat actualmente primul film pacifist major din istoria cinematografiei. Cineastul Abel Gance nu a fost un visător de la Hollywood pentru care războiul ţinea de fantezie şi nu îl aştepta pe Hristos care să se întrupeze într-un aristocrat pacifist ca să îi pună capăt precum în Civilization (1915, r: Thomas H. Ince), ci un soldat tuberculos repartizat să lucreze într-o fabrică de gaze de luptă, înconjurat de fantomele prietenilor deja ucişi în război, care a filmat ca pe nişte morţi soldaţii care se întorceau de la Verdun pentru o permisie de numai opt zile. La cîteva săptămîni după revenirea pe front, 80% din ei au murit în luptă. Abel Gance nu credea în pacifismul nedisociat de spiritul militant care te poate transforma într-un pion în jocurile de putere ca în The Battle Cry of Peace (1915, r: Wilfrid North, J. Stuart Blackton) şi nici în utilizarea artei sale ca instrument de propagandă aşa cum acceptase D.W. Griffith (Hearts of the World, 1918), ci era un om furios, revoltat şi deprimat de ororile pe care i le oferea realitatea, care a scris titlul filmului său din corpuri de soldaţi (încă) vii ce se aşază – sugerînd moartea – în mod ordonat, în forma literelor J’accuse. Iar acuzaţiile din filmul lui Gance, dincolo de trimiterea simbolică la scrisoarea deschisă a lui Zola către preşedintele Faure în Afacerea Dreyfus, îşi accentuează pregnanţa în ritmul în care pacea începe să-şi piardă viaţa. „Coşmarul… visele… viaţa… războiul… morţii… şi viii… nu mai ştiu! Acuz!“

Odată cu războiul, viaţa se scurge gradual din pacea în comunitate şi în familie, din pacea de sine şi pacea cu sine ca parte a celei naturale, iar moartea îşi celebrează universalitatea prin Danse Macabre (care se rafinează în mintea poetului Jean Diaz, de la mişcarea spasmodică a scheletelor din propria imaginaţie pînă la coregrafia memorabilă a soldaţilor cu măştile de gaze din realitate) pe măsură ce pacea se goleşte de sens, prin obturarea luminii şi ciuntirea frumuseţii în care Juan încă mai crede. Juan (Romuald Joubé) continuă să „acuze“ neobosit în războiul său solitar de apărare a păcii, dus cu „geniul etern al Răului [ce] planează asupra acestei încleştări uriaşe care trebuie să salveze şi să elibereze lumea“, dar Abel Gance nu îşi construieşte cu naivitate personajul, pe parcursul a aproape trei ore de film, ca pe un David capabil să doboare uriaşul pentru că fragilitatea sa emoţională îi erodează inexorabil puterea de luptă, iar cînd realizează că „morţii nu vor sta în calea primăverii“, Jean înnebuneşte. Mai ales că Primăvara lui Botticelli, a cărei reproducere îl însoţeşte în tranşee, se metamorfozează în imaginea interiorului bisericii în care altarul este îngropat în cadavrele-ofrandă, iar soarele căruia îi ridică ode în al său manuscris Les pacifiques se relevă ca principalul vinovat, acuzat fiind „D’avoir illuminé l’effroyable Epopée… D’avoir regardé jusqu’au bout!“. Flora nu mai zîmbeşte către privitor, gestul lui Venus trimite la viziunea lui El Greco despre annuntiatio, iar morţii, privaţi de lumina solară, se ridică din gropi cu „faţa pămîntie şi orbitele pline de stele“ şi mărşăluiesc spre (a)casă pentru a vedea dacă sacrificiul lor a servit la ceva, în timp ce „în mintea celor vii se aude doar muzica“ păşind ţanţoş în formaţie pe sub Arcul de Triumf pe Champs-Élysées. „Soldatul îl ucisese pe poet şi rîdea de nebunul care scrisese cîndva aceste versuri despre pacea însorită“… dar capitularea lui Juan nu afectează hotărîrea lui Abel Gance de a-şi continua războiul pentru pace. Mai ales că, pentru morţi, „crucile pe umerii lor au devenit mai uşoare“, ei se pot odihni acum în pace, iar Angèle, copil al războiului renegat de ambele tabere şi înger al primăverii, îl reînvaţă pe nebunul adult Juan să scrie, paşnic, J’accuse, amintind în subtext că „războiul îi ucide nu doar pe fii, ci şi pe mame“. „En ce temps-là on savait encore en France ce que c’était que la joie“… Ştiţi ceva? Pacea mi se pare prea complicată, mai ales cînd aud că, la 100 de ani de la „acuzele“ lui Abel Gance, Forumul Păcii de la Paris are ca obiective „conectarea actorilor şi propunerea de iniţiative concrete în vederea întăririi ordinii multilaterale“ (Agerpres). Mai bine scriu tweet-uri despre alţi gamer-i. Sau, şi mai bine, mă fac că plouă. 

Ioan Big este analist pop culture, jurnalist și scriitor.

Foto: flickr

Mai multe