A vorbi cu oile, astăzi
A fost o dată ca niciodată, nu foarte demult, în primii ani ai postcomunismului românesc, cînd toată lumea își purta clișeele naționaliste la vedere, cînd se spoiau băncile în culorile drapelului, iar preoții făceau slujbe ca să ne apere Sf. Eminescu de intrarea în Europa cea Nouă și Unită, a fost odată un reporter care l-a întrebat pe profesorul Marian Papahagi cum crede că ar trebui să se raporteze românii, carele cu Miorița, Meșterul Manole și Pasărea măiastră au crescut de milenii, la Occidentul valorilor străine (…Mioriței). Profesorul Marian Papahagi era un intelectual cum puțini au fost, universitar de o rafinată cultură și, mai ales, om întreg la minte, ceea ce îl făcea alergic la cîntecele de sirenă ale clișeelor mai-nainte amintite, așa că i-a dat poeticului ziarist un răspuns care suna cam așa: „Cred că e cazul ca românii să înceteze de-a mai vorbi cu oile…“ Îmi amintesc de el ori de cîte ori mă lovesc – și mă lovesc, nu glumă, am o profesie cu risc mare de accidentare – de aceste clișee die hard ale culturii noastre, în situații ce nu au nici pe departe de-a face, de fapt, nici cu conservarea unui patrimoniu cultural național, nici cu noile prevederi europene despre creșterea ovinelor pe picioarele plaiurilor noastre.
Să nu mai vorbim cu oile, așadar. Să ieșim din iluzia (confortabilă, poate, ca orice iluzie dată de o poveste sau de un mit) că putem vorbi cu oile și că asta ne-ar folosi la ceva. Mică notă a specialistei în literatură ce sînt: de fapt, și ciobanul din celebra baladă vorbește cu oaia năzdrăvană degeaba, că tot nu-i urmează povețele înțelepte. Nu-și cheamă cîinele, nu se luptă cu ciobanii complotiști, nu face nimic. Dar a vorbi (mioritic) cu oile e, oricum, o vorbire fantastă, imaginară, lipsită de efecte în real. Or, noi trăim într-o lume reală (big news?), escapismele de tot felul nu sînt soluția la nici una din problemele noastre reale.
Îndemnurile acestea, de a acționa în funcție de idei sau constructe culturale (stră)vechi, care fac parte din discursul identitar românesc, mi se par infinit de primejdioase: fie că sînt demagogie pură, fie că sînt destinate unei aplicări perdante în sine. Aud, foarte des, despre necesitatea de a „aplica patriotismul eminescian“ în ceea ce facem și mă cutremur: eroii eminescieni ajung să invoce, din dragoste de țară, moartea patriei lovite de o molimă precum ciuma (logica acestei dorințe de moarte aparține exclusiv universului poetic eminescian, pentru care o lume / o patrie sortită suferinței în eternitate poate fi salvată de chinuri doar prin moarte). Oratorii noștri, politicieni, oameni de bine, creatori de opinie și mai ales sfertodocți, desigur că ignoră acest detaliu esențial – de fapt, ei vorbesc despre un subiect pe care nu îl cunosc, adică – metaforic, aș zice, dar ei înșiși nu știu asta – „vorbesc cu oile“. La fel, cînd e vorba despre a invoca Miorița (cea consacrată de romantici, publicată și comentată de Alecsandri, declarată mit național de Călinescu – cum vedeți, nimic folcloric aici, doar construcții culturale cu agendă subliminală) în cele mai inadecvate situații ale prezentului. Unii justifică prin „inacțiunea ciobanului“ (în sine, un concept discutabil, dar nimeni nu cere acuratețe conceptuală în asemenea exerciții de manipulare) tot felul de rateuri recente ale patriei, ale politicienilor săi, ale mafioților săi, ale poporului sărman… etc. Noi nu ne revoltăm, căci, precum ciobanul din Miorița…; noi nu respingem judecata nedreaptă, atacul dușman, pentru că nici ciobanul din Miorița…; noi nu credem sfaturilor specialiștilor (străini sau cel puțin școliți în străinătate), pentru că și ciobanul din Miorița asculta de oaia lui, nu de specialiști (fals: tocmai că nu asculta de oaia lui). Demagogia aceasta a ajuns să dezvolte tot soiul de comportamente „mioritically corecte“, care ar prezerva, vezi Doamne, specificul național, cînd ele nu sînt decît vînare de vînt și manipulare a celor slabi de judecată (dar patrioți: „mă gîndesc la țărișoara mea…!“ etc.)
A se slăbi, voi zice, în continuarea îndemnului lui Marian Papahagi: să lăsăm Miorița (baladă culeasă de romantici, colindă de doliu în Transilvania secolelor trecute, construct identitar al culturii naționale, născut la 1848 și consacrat la 1941 de marele Călinescu etc.) la locul ei, în istoria noastră culturală. Veacul înaintează, cum zicea un alt mare clasic sanctificat, și dacă ne-ar vedea cum visăm să vorbim cu oile, cred că înșiși pașoptiștii „ne-ar privi cel mult ironici“.
Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Autoportret cu principii (2016).