A pierdut România primul an?

12 ianuarie 2008   Tema săptămînii

În copilăria mea, petrecută într-un cartier brăilean, speranţa mamelor ai căror băieţi erau bătăuşi, hoţi, derbedei era să se însoare. Cînd se aşezau la casa lor, cum se spunea, ca prin farmec, foştii barbugii sau beţivi se linişteau, deveneau responsabili, părea chiar să le placă rolul de supuşi nevestei, ei, şefii de gaşcă, cei care luau iniţiative mereu în afara legii. Alţii, dimpotrivă, îşi revărsau energia rămasă neconsumată după însurătoare asupra proaspetelor neveste, pe care le stîlceau în bătaie. Nu divorţau, dar însurătoarea era doar un accesoriu care îi stînjenea puţin în a-şi continua stilul de viaţă de dinainte, spre disperarea mamelor lor. Cam aşa era România înainte de aderare: cu o viaţă destul de dezordonată şi cu speranţe că după integrare totul se va schimba şi fiecare îşi va reface viaţa. Multe speranţe nerealiste, multe aşteptări zadarnice. Confruntarea politică acerbă a început din primele zile ale lui 2007. Atunci, conflictele latente dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu au izbucnit cu putere şi ele au marcat întregul an. Tăriceanu a alunecat încet în braţele grupului care îl susţinea/era susţinut de Dinu Patriciu. Scena politică s-a scindat în grupări pro şi anti-Băsescu într-un fel asemănător cu cel de la începutul anilor ’90. S-a ajuns pînă la un referendum pentru demiterea preşedintelui, mare eşec pentru iniţiatorii lui, care a arătat susţinerea mare de care dispune preşedintele în rîndul electoratului. Alegerile pentru Parlamentul European au confirmat această tendinţă şi, pentru prima oară după 1990, partidul din care face parte Ion Iliescu nu mai este principala forţă politică. O schimbare radicală care va marca evoluţiile politice viitoare. Tot o premieră sau poate doar un paradox a fost şi faptul că, deşi Guvernul dispunea în Parlament doar de o susţinere de 22%, nici o moţiune de cenzură nu a trecut. Un amalgam de interese ciudate a menţinut Guvernul în funcţiune. La PSD, aparent, dispărea disciplina cazonă, PRM vota alături de UDMR, PC era consecvent doar în propria inconsecvenţă. Paradoxal sau nu, creşterea economică nu a fost dramatic afectată; ritmul de creştere s-a menţinut undeva în jurul a 6%. Mai mic decît în 2006, dar cauza a fost mai degrabă seceta extremă, creşterea puternică a preţului petrolului şi un context internaţional nefavorabil pe pieţele financiare. Guvernului i se poate pune în spinare o politică salarială extrem de relaxată, creşteri populiste de salarii şi pensii, care vor fi un bolovan de gîtul economiei şi în anii următori. Investitorii străini au continuat să vină în România, românii care lucrează în străinătate au trimis mai mulţi bani în ţară, consumul şi creditarea au continuat să crească spectaculos. Dar şi deficitul de cont curent, adică diferenţa negativă dintre intrările şi ieşirile de valută din ţară. Altfel spus, românii au consumat mai mult, dar mai ales din import. Acest deficit a accentuat îngrijorările privind o depreciere a leului, care s-a şi produs în toamnă, arătînd totuşi vulnerabilităţile economiei româneşti. Dar devalorizarea leului a reliefat şi temerile investitorilor că, într-un an electoral, 2008, slăbiciunea Guvernului şi tentaţiile populiste ar scoate şi mai mult în relief punctele nevralgice ale unei economii aflate doar pe cale de întremare. A fost 2007, în aceste condiţii, un an pierdut pentru România? Eu zic că răspunsul este "nici vorbă". România şi-a trăit şi în această perioadă bolile copilăriei. Pentru prima oară s-a experimentat coabitarea între un preşedinte şi un guvern care se confruntă pe faţă. Pe acest fond de confruntare au apărut acuzaţii greu de imaginat: Băsescu-dictator şi dictatura prezidenţială. Şi asta, într-o ţară în care fostul preşedinte, Ion Iliescu, putea înfrîna iniţiative ale Guvernului care nu aveau nici o tangenţă cu prerogativele preşedintelui (vezi iniţiativa fostului ministru de Finanţe Mihai Tănăsescu pentru introducerea cotei unice de impozitare sau acţiunea altui fost preşedinte, Emil Constantinescu, de demitere a premierului Radu Vasile). Actualul preşedinte nu reuşeşte nici măcar să împiedice numirea unui ministru de a cărui competenţă se îndoieşte şi totuşi e acuzat de dictatură prezidenţială. Dincolo de frecuşurile care vor fi uitate în timp, anul 2007 este o bornă istorică. Este anul de apogeu al istoriei noastre. Niciodată România nu a fost mai clar în rezonanţă cu partea bună a istoriei. Sîntem membri NATO, parte din Uniunea Europeană, puţine derapaje enorme mai pot avea loc. Creşterea economică actuală, pusă în contextul din care facem parte, e cea mai sănătoasă din istorie şi cel mai puţin supusă conjuncturii. Nicicînd nu au fost mai mulţi români care să trăiască mai bine, niciodată economia românească nu a fost mai deschisă şi cu perspective mai clare de dezvoltare. Sîntem pe hartă, sîntem pe monitoarele investitorilor. Chiuariu? Adomniţei? Hărdău? Cine-şi va mai aminti de ei? Cei 20 de ani de după 1989, despre care vorbea Brucan, sînt cei mai fabuloşi ani ai istoriei noastre. Ridicaţi puţin privirea din ecranele televizoarelor şi-mi veţi da dreptate!

Mai multe