A naviga și a pedepsi

15 septembrie 2020   Tema săptămînii

Există un izomorfism structural între Internet și rețeaua de ape de pe planeta noastră. Poate că de aceea nu contenim să importăm termeni nautici pentru a descrie ceea ce facem pe net: navigăm – sîntem cu toții mici kybernetes, timonieri –, descărcăm torenți, căutăm „porturi sigure” și devenim pirați. Asta ne arată că Internetul poate fi la fel de imprevizibil și periculos precum apele învolburate ale mărilor și oceanelor.

În lumea digitală. pericolele nu se află însă numai în acele colțuri ale Internetului (din deep și dark Web) unde poți ajunge doar cu nava numită Tor. În fiecare zi, pe rețelele sociale ne confruntăm cu un tip special de valuri, care, odată cucerite, ne garantează, în aparență, eticheta de oameni virtuoși. Este vorba de „valurile indignării morale” care apar atunci cînd mulțimi de oameni îi taxează sau chiar hărțuiesc prin diverse mijloace (comentarii, postări etc.) și sub diverse forme (texte moralizatoare, injurii, glume sau amenințări) pe cei care fac sau spun ceva considerat nepermis din punct de vedere moral. De exemplu, la noi, un astfel de „val al indignării morale” a fost provocat acum cîteva săptămîni de regizorul Cristi Puiu, care a susținut, în cadrul unui festival unde era proiectat și ultimul său film, că este inuman ca spectatorii să poarte mască în timpul vizionării. În ciuda absurdității declarației, în următoarele săptămîni toată lumea vorbea despre ea, fiecare avea o opinie, ca și cum Puiu ar fi fost o autoritate în sănătate publică. În fiecare zi sîntem însă ultragiați sau în vădit dezacord cu o grămadă de comportamente sau moduri de a face lucrurile. Cum se face că pe Internet „taxăm”, de cele mai multe ori, lucrurile semnalate și condamnate deja de mii sau sute de mii de oameni?

Aristotel ar fi știut ce să răspundă la această întrebare, iar cercetătorii din psihologie și sociologie tind să fie de acord cu el. Sîntem animale sociale, ne place să fim alături de ceilalți și, mai ales, ne încîntă aprobarea lor. În plus, studiile arată că ne credem mai inteligenți, competenți, ambițioși și morali decît restul – fenomen pe care psihologii îl numesc autoameliorare. Felul în care ne percepem pe noi înșine este central vieților noastre, povestea pe care ne-o spunem despre noi devine lentila prin care ne vor privi ceilalți. Astfel, e important să le arătăm și să îi convingem că sîntem într-adevăr serioși, competenți sau virtuoși, e important să îi facem să ne creadă povestea. Iar asta ne determină, de multe ori, să facem pe moraliștii, adică să ne etalăm așa-zisele calități morale, doar cu scopul de a impresiona sau de a ne semnala apartenența la un anumit grup. Acest fenomen psihologic nu a apărut odată cu Internetul, este vechi de cînd lumea. Dar tehnologiile comunicării își lasă amprenta asupra discursurilor pe care le fac posibile. Astăzi este mai ușor ca oricînd să ne găsim o audiență prin intermediul platformelor sociale. Există milioane de conversații zilnice pe net, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi se confruntă cu o competiție acerbă pentru atenția celorlalți. Iar pentru a ieși în evidență, uneori trebuie să facem ceva deosebit, cum ar fi să fim vehemenți și radicali în ceea ce includem sau nu în sfera intereselor noastre morale.

Într-un anumit sens, este bine să purtăm cît mai multe conversații morale; atunci cînd sînt dezinteresate, ele sînt un instrument care ne ajută să devenim mai buni, ne arată cum să îi respectăm pe ceilalți. Dar ca orice alt instrument, conversațiile de natură morală pot fi folosite pentru a face bine sau rău. De cele mai multe ori, cînd ne angajăm în astfel de discuții moralizatoare pe net, nu facem decît să încercăm să le arătăm celorlalți „competența” noastră morală, fără a avea un alt scop în afară de cel de a cîștiga un anumit statut. De aceea, rareori acestea schimbă lucruri sau „îndreaptă” oameni ori atitudini. Fără să vrem, prin „valurile de indignare morală” pe care le creăm, contribuim la polarizarea noastră în  grupuri cu credințe, valori și principii diferite, între care există tot mai puține punți comune. Această fragmentare are numeroase costuri sociale, dintre care cel mai important este că ne face să devenim hiper-încrezători în viziunile noastre asupra lumii, ceea ce presupune că sîntem mai puțin susceptibili să ne corectăm în cazul în care greșim, dar și mai puțin disponibili față de dezbaterile cu cei care se situează pe poziții diferite.

Cum putem îmbunătăți discursurile publice, fie ele online sau offline? Din păcate, nu există o rețetă simplă. Ce putem însă face este să nu mai reacționăm imediat, sub impulsul momentului, să ne luăm timp pentru a ne gîndi nu doar la ceea ce vrem să spunem, ci și la ceea ce vrem să obținem prin ceea ce urmează să spunem. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim eticieni ai propriilor discursuri și forme de comunicare.

Cristina Voinea este doctor în filozofie al Universității București, asistentă universitară la ASE și cercetătoare la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.

Mai multe