A fost prost Ceauşescu?
O vorbă pe care o aud tot mai des: „Ceauşescu a fost un prost. Dacă ne dădea un pic mai multă caldură în case şi băga ceva păpică pe piaţă, era bine mersi şi astăzi, şi poate era reales democratic“.
Astăzi, puţini sînt cei care nu au căldură în case. Cît despre mîncarea de pe piaţă, chiar nu se poate plînge nimeni (că e scumpă, că ne-au invadat produsele de import, asta e altă istorie). De altfel, Timişoara era în 1989 unul dintre puţinele oraşe unde, în comparaţie cu Bucureşti, Craiova, Iaşi, Cluj, se mai putea găsi ceva carne „la liber“, iar micul trafic transfrontalier cu sîrbii făcea din acest loc un relativ paradis comercial. Iar în acel sfîrşit de decembrie 1989, vremea a fost deosebit de caldă, oamenii nu tremuraseră în case mai tare în anii precedenţi. Deci, nu doar lipsa mîncării şi a căldurii a fost cauza imediată a revoltei (şi implicit a prăbuşirii regimului), şi nici prezenţa lor nu a readus fericirea în post-tranziţia contemporană.
„Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române.“ Realitatea este că anul 1989 a semănat izbitor cu anul 1848, şi asta era vizibil chiar atunci, pentru cei mai mulţi dintre prizonierii lui Ceauşescu. Dacă în 1848 circulaţia ideilor de la Vest la Est avea de înfruntat precaritatea mijloacelor de comunicare, acum i se opunea cenzura statului totalitar. Dar zvonurile despre prăbuşirile succesive ale regimurilor comuniste ajunseseră peste tot, şi sentimentul dominant era cel de disperare că istoria ne-ar putea ocoli, că am putea rămîne izolaţi, în afara valului. Cei care au ieşit în stradă nu aveau de unde şti că aparatul de represiune avea să cedeze atît de uşor (a cedat pentru că era şi el făcut din oameni care înţelegeau că prăbuşirea e doar o chestiune de timp), se aşteptau la o luptă de uzură, dar aveau convingerea că unica decizie perdantă era pasivitatea.
Precum în ’48, românii aveau să mai aştepte cîteva decenii pentru a-şi vedea dorinţele (statul naţional, independenţa, egalitatea cetăţenilor) împlinite; istoria pare să se fi repetat în ’89 – multe dintre speranţele de atunci sînt încă în stadiul de deziderat. Faptul că a urmat un regim semi-comunist, că beneficiarii principali au fost tocmai reprezentanţii „nomenclaturii din planul doi“ nu infirmă faptul că în decembrie 1989 s-a petrecut o revoluţie care a dus la o schimbare de regim. În definitiv, mai toate revoluţiile sînt urmate de perioade de recul, împing în faţă personaje reacţionare şi dubioase etc., cunosc perioade de restauraţie – citiţi istoria Franţei anilor de după 1789.
Să încercăm un exerciţiu de istorie contrafactuală. Aşadar, ce-ar fi fost dacă românii ar fi dus-o, în anii ’80, ceva mai bine? Ca est-germanii, cehoslovacii, polonezii etc. Păi, tot istoria ne-a arătat că aceştia au fost primii care au ieşit din comunism, şi să nu-mi spuneţi că asta a fost rezultanta nu ştiu cărei oculte înţelegeri de la Malta – Solidarnosc s-a înfiinţat în 1980, şi nu din neant.
Faptul că la noi se stătea ore întregi la coadă pentru absolut orice, că eram obligaţi să mergem la „muncă patriotică“ duminica şi la defilări în zilele de sărbătoare ar putea fi o explicaţie pentru lipsa unei disidenţe de amploare – pentru asta e nevoie de oarecare demnitate, pe care umilinţele cotidiene o stîrpeau în faşă. În timp ce intelectualii cehi fondau Carta 77, la noi se stătea la coadă la cartofi. Cînd s-a înfiinţat Solidarnosc, românii apelau la cunoştinţele de încredere prin care să procure un pachet de cafea naturală. Aşadar, înclin să cred că, dacă Ceauşescu ar fi fost un pic mai bun, şi-ar fi sfîrşit mai devreme cariera de conducător – cel mai probabil, ar fi fost înlocuit în ierarhia partidului de către un Iliescu, Marţian, Verdeţ sau alt comunist cu faţă umană. Mă rog, cît sîntem în contrafactual, putem formula şi invers: dacă ar fi fost înlocuit, am fi dus-o ceva mai bine.
Şi totuşi, nu aş băga mîna în foc că, dacă ar apărea printre noi, ca în poveştile fantastice de Crăciun, preşedintele celei de-a doua republici (prima, cea din 1870, nu a apucat să aibă un preşedinte), acesta nu ar fi un candidat cu şanse de victorie la două decenii după instaurarea celei de-a treia republici. Nu o dată, dictatorii au ajuns la putere în urma unor alegeri democratice. Pentru că ironia istoriei face ca acum celor mai mulţi dintre noi să le lipsească tocmai ceea ce aveau din belşug în urmă cu douăzeci de ani: siguranţa mizeriei zilei de mîine. Că acum avem hipermarketuri pline, apă caldă şi case încălzite (la preţuri exorbitante) e nerelevant: tocmai ne-am lămurit că nu pentru asta s-a comis o revoluţie. Restul (libertate, pluralism, democraţie) e complicat şi discutabil.