A fost odată ca niciodată... atunci... acum
Despre poveste şi "a fost odată" se poate scrie în multe feluri. Dacă am să adaug "în folclor, povestea..." veţi părăsi fără regret rîndurile de faţă, pentru că: "multor români li se face gura pungă numai auzind cuvîntul folclor", cu atît mai mult cu cît "cînd aud de folclor, cei mai mulţi se gîndesc la Mioriţa sau la Toma Alimoş, toate învăţate la şcoală, la cîntece şi jocuri populare, pentru că le mai aud şi văd la televizor" (sînt cuvintele cu care Constantin Eretescu descrie "prejudecăţile precise" despre folclor). Deci... în general, spunem poveste basmului, dar şi unei experienţe trăite, auzite, (bine) cunoscute dintr-un trecut imediat sau foarte apropiat, care se poate verbaliza printr-o naraţiune. Dincolo de "literar", de canonul genurilor şi al speciilor, povestea are propriul ei cotidian (factualul) şi un statut civil, astăzi susţinut intens şi de media, prin care poate fi îndeplinită condiţia originară a oralităţii: circulaţia rapidă, raportul de simultaneitate între emitere şi receptare. Specialiştii au numit-o povestire, derivînd-o din verbul care centrează epicul în oralitate: a povesti. În această serie derivativă, la fel de important este povestitul, ca practică, ca "performare", ca fapt de a povesti, cu implicaţiile lui sociale. De la "a fost odată ca niciodată" povestea parcurge treptele timpului prin "a fost odată" (cîndva, demult), ca să ajungă la a fost "acum", în zilele noastre, adică în ceea ce ţine de cursul vieţii povestitorului. Ca să exprime acest raport cu individualitatea, specialiştii au vorbit de memorat sau povestire personală. Canonul a privilegiat povestitul şi ascultatul comunitar şi comunional, mai puţin pe cel personal, "intim", "informal". Treptat însă, perspectiva romantică asupra unui "popor" care comunică oral, colectiv, tradiţional, anonim, sincretic (regula celor cinci unităţi din folcloristica tradiţională, care are şi varianta "plus formalizat") s-a nuanţat şi se iau în considerare spaţiile "imprecise", "slabe", de continuum. "Nevoia de poveste" nu ţine cont de graniţele şi teritoriile pe care le trasează hărţile specialiştilor şi formele ei de manifestare nu încap întotdeauna în canon, ceea ce încurcă şi amestecă ordinea cu care mintea noastră a fost bine învăţată din şcoală. Povestitul de zi cu zi - cel de la serviciu, din familie, dintre prieteni, al femeilor sau al bărbaţilor, al tinerilor sau al bătrînilor, al unor profesii, povestitul cu glas tare şi cel în şoaptă, faţă în faţă, la telefon, prin mail etc. - bate din ce în ce mai apăsat la uşile clasificărilor. Canonul formelor în care se povesteşte este sub presiune din două direcţii: atît din direcţia "terenului", cît şi din cea a bibliotecii, pentru că perspectivele s-au pluralizat. Un confrate spaniol pune în abis discursul specialiştilor despre poveste - aceea clasică - spunînd că este ca... în povestea cu "Elefantul şi orbii": "Cinci orbi vor să afle cu ce seamănă elefantul. Paznicul le-a permis să atingă animalul pentru a-şi face o idee. ŤSeamănă cu un şarpe mare», a spus cel care i-a atins trompa, ŤNu, seamănă cu un plici de muşte», a protestat cel care i-a pus mîna pe ureche, ŤNicidecum, este un stîlp!», a adăugat cel care i-a atins piciorul, ŤFără îndoială, este o frînghie», a susţinut cel care i-a dat peste coadă, ŤSînteţi proşti! Elefantul este un os», a rîs cel care i-a pus mîna pe fildeş" (Jaume Albero Poveda). Cu alte cuvinte, cu un "obiect" aşa generos, cei care îl studiază se pot bucura de multă libertate. O libertate etnologică, dacă "elefantul" e al locului, una antropologică, dacă el iese din peisaj şi devine generic. Basmul, de exemplu, nu îi fascinează numai pe copii, ci şi pe cei care aleg să îl studieze, pentru că presupune "gustul paleontologilor pentru lucruri arhaice, apetitul istoricilor pentru fapte reale, curiozitatea psihologilor pentru cauze, pasiunea antropologilor pentru a înţelege diferenţele culturale" - explică Maria Tatar, specialist în limbi şi literaturi germanice de la Harvard, care a găsit The Hard Facts of the Grimms' Fairy Tales. Trecerea basmului prin medii - culturale sau "transportatoare" - este poate cea mai incitantă temă a prezentului, care convoacă oralul şi scrisul, cartea şi filmul, cartea şi scenariul, evenimentul cultural şi succesul etc. Întoarcerea la rădăcinile folclorice, cu ocheane şi hărţi potrivite, nu poate lipsi din aventura decodării şi a înţelegerii. În ceea ce mă priveşte, basmul se întîlneşte şi în alt chip viu cu "acum", dar într-o pereche inedită cu "aici". "Aici" este satul românesc. Împreună cu studenţii, am străbătut cîteva sate şi am înregistrat naraţiunile personale despre migraţia la muncă în străinătate. Într-o realitate pe care, chiar dacă ar exista, nici o statistică nu ar putea să o reprezinte în profunzimea ei, am căutat să surprindem felul în care se organizează o experienţă neobişnuită în discurs, dar şi felul în care se comunică această experienţă celorlalţi. Şi povestea, şi povestitul au ajuns la mare preţ. Povestitul se revitalizează într-o variantă mai restrînsă - oricum comunităţile nu mai pot participa "tradiţional" la formele de comunicare colective -, ocaziile specifice însă continuă să fie active, povestindu-se cu predilecţie la evenimentele de familie şi în timpul diferitelor munci. Există însă şi forme noi: povestitul la cerere, vizita pentru povestit, povestitul de nerăbdare (imediat după telefonul primit), şi nuanţările ar putea continua. Un caz interesant: o familie are cei doi copii plecaţi - fata cu familia ei în Canada, băiatul cu familia lui în Italia. Cei din Canada vorbesc la telefon cu cei din Italia şi retransmit ştirile celor din România, din motive lesne de înţeles. Evident că povestitul cu diferite grade de mediere este în strînsă legătură cu costurile de telefonie continentale şi intercontinentale. Dar poveştile? Poveştile sînt povestiri personale care trec deseori pe lîngă basm. Oare doar pentru că, aşa cum au decis specialiştii, scenariul basmului seamănă cu un rit de iniţiere, iar plecarea la muncă în străinătate, indiferent de vîrsta protagonistului, seamănă cu un astfel de traseu? Sau pentru că atît cei care povestesc, cît şi cei care ascultă, au acest tipar în bagajul structurilor de comunicare? Sau pentru că experienţa celor care povestesc este supusă unor mecanisme primare de "autoficţionalizare"? Din mai multe voci imaginea străinătăţii este "cealaltă lume", cu ambiguităţi care nu contrazic similitudinea, experienţa de "acolo" este o aventură în curs, dar discursul îi aproximează mereu sfîrşitul "fericit", chiar dacă realitatea nu îl confirmă (încă), evenimentele trăite au predominant aspectul unor probe, cu donatori cu interdicţii şi încălcări, cu multiplicări al căror şir este dictat însă de altă instanţă decît cea a naratorului. De aceea nici bine cunoscutele formule de încheiere nu se aplică, deocamdată... deşi "am fost şi eu acolo, am mîncat şi am băut cu ei".