A fi sau a nu fi monument al naturii în București
Se împlinește un sfert de veac de cînd autoritățile de mediu și cele municipale au declanșat mizeria amplasării unei benzinării (pe strada Horei nr. 21), sub coroana unui stejar roșu (Quercus robur), decupînd, pentru amplasarea rezervoarelor de hidrocarburi, o mare porțiune din rădăcinile acestui contemporan tricentenar al Codrilor Vlăsiei. Se știe că rădăcinile sînt proiecția în sol a coroanei unui stejar. Stejarul roșu pomenit este singurul exemplar rămas pe trama stradală a Bucureștiului, fiind pe lista de arbori protejați a Academiei Române, alături de alți nouă supraviețuitori similari care mai vegetează prin cîteva parcuri din București.
Începînd din 1995, din ipostaza de proaspăt inspector al Direcției pentru Protecția Mediului din PMB, avînd și calitatea de președinte al ONG-ului Eco-Civica (profilat inițial doar pe protejarea mediului) și poate, mai ales, ca bucureștean căruia îi păsa de calitatea aerului (ne)inspirat, încerc să previn tragicul sfîrșit ce se întrevedea. Începe o sarabandă de sesizări și lăcrămații către autoritățile din domeniu. Mă adresez și unor presupuși vindecători ai bolii de care acest monument al Academiei a fost atins, situație dramatică ce ar trebui să aibă și un sprijin oficial. În urma unor adrese din anii 2007, 2012, 2016, 2017, Academia Română, prin ICAS (Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, devenit Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea“), a diagnosticat bolile de care suferă acest arbore, recomandîndu-ne un tratament adecvat. Tratamentul trebuia aplicat de către Primăria Capitalei, for care nu a dat curs repetatelor noastre solicitări. Am reluat aceste rugăminți și sub actuala administrație, condusă de Gabriela Firea. M-am adresat unei arhitecte (viceprimar din partea ALDE), o cunoștință veche, sperînd ca, în virtutea atribuțiilor sale municipale din domeniu, să poată mișca ceva în acest sens. După cîteva întîlniri și promisiuni, care s-au dovedit a fi deșarte, rugînd-o ca măcar să dispună udarea monumentului naturii deja grav afectat, ultima dată, acum vreo trei-patru luni, mi-a transmis un prietenos mesaj pe Facebook: „Udă-l tu!“. I-am dedicat o strofă dintr-o viitoare carte de epigrame și pamflete.
Am reluat, în toamna trecută, ideea, devenită obsesivă, a salvării acestui mare aspirator de praf și robinet de oxigen umidificat, și cu cei de la sectorul 2. Mi-au promis că se vor ocupa de udare și de tratament. În discuțiile avute, telefonic și personal, cu viceprimarul liberal, cu consilieri USR, cu cei de la ADP 2, mi s-a transmis că „nu s-a putut sparge betonul care înconjoară, pe o rază mai mare de 10 m, trunchiul“. În plus, „proprietarii riverani erau neidentificabili“. Curțile acestora, pline de gunoaie și anvelope uzate și toxice, străjuiau sinistru coroana stejarului. Un simulacru de tratament, care ar fi trebuit repetat de cîteva ori pe an, s-a făcut o singură dată, de către cineva foarte grăbit și neprietenos, de la „Protecția Plantelor“.
Revenind la cronicul încercării de salvare a seniorului meu prieten, menționez și alte faze. Prin anul 1999, am organizat un protest la care au participat cîteva zeci de elevi, chiar la benzinăria cu pricina. Adjunctul meu de atunci s-a lăsat mituit de patron, care a obținut un document cu acordul nostru, al Eco-Civica, pentru funcționarea benzinăriei. A fost răsplătit cu cel puțin un computer, gest de care am aflat de la Primăria Capitalei, unde impostorul (plagiator al unor conferințe și imagini ale subsemnatului) a inventat tot soiul de mizerii la adresa mea. L-am demis pe acest „voluntar“ din funcția obținută prin naivitatea mea. Menționez faptul că ONG-ul Eco-Civica nici nu putea emite legal un asemenea document.
Acum cinci ani, împreună cu niște ecologiști din Piața Universității, am mai postat cîteva pancarte în cadrul unui nou protest făcut tot lîngă benzinărie. Mass-media nu a fost interesată. Cineva de la Digi24 a filmat povestea mea la fața locului. Materialul nu a fost dat pe post. Prin 2010, am depus sesizarea cu nr. 813/RP/12.07.2010 la Garda Națională de Mediu (instituție guvernamentală înființată la propunerea mea în anul 2000), prin care contestam legalitatea construirii unei clădiri lipite de acest monument al naturii. Legea Mediului prevedea, la acea dată, că „nu se pot desfășura activități economice la distanțe mai mici de 50 m față de zonele protejate, implicit față de monumentele naturii“. Deși, cu ocazia controlului GNM, „s-au impus unității măsuri de solicitare și obținere a unui acord de mediu, cît și interzicerea desfășurării lucrărilor de dezafectare și construire stație de carburanți“, prin mișcări oculte, avînd aprobări urbanistice și ale APM București, s-a ridicat o nouă clădire și s au amplasat alte pompe pentru noii proprietari. Am încercat să intervin personal, punînd întrebări la fața locului, la șantierul de atunci. Am fost scuipat, înjurat, îmbrîncit și amenințat de către proprietarul stației de carburanți, botezată atunci SC Autoservice Nonstop Paris-București, că intră cu mașina în mine. M-am ferit. Acest agresor (cu sediul firmei în Adunații Copăceni, Ilfov) angajase, în litigiul său cu Eco-Civica, cabinetul de avocatură Paula Iacob. Amuzant e faptul că avocata Paula Iacob habar nu avea despre această implicare a sa.
Actele și plîngerile, însoțite de fotografii și de filmările făcute străbunului stejar, legate de salvarea a ceea ce ar fi putut fi mîndria unui monument al naturii protejat de o administrație responsabilă, însumează, într-o cronică a celor 25 de ani, cîteva sute de pagini. Agenția de Protecție a Mediului București (care a reînnoit în mod samavolnic autorizația de mediu în anul 2013, omițînd că acolo exista un monument al naturii), Garda de Mediu București (răspunzînd în dorul lelii la multe din sesizările mele: „Nu au fost observate afectarea coroanei, petele de hidrocarburi de la pompe, distrugerea unei porțiuni de la baza tulpinei, amplasarea rezervoarelor“), Agenția Națională pentru Protecția Mediului (care a transmis, hilar: „Evaluarea impactului de mediu nu poate fi efectuată decît după ce proiectele au fost realizate“), Ministerul Culturii (responsabil cu situația monumentelor naturii, care a dat aviz de funcționare benzinăriei lipite de stejarul-monument), Ministerul Mediului (care, printr-o secretară de stat, a făcut, în cauza pentru care am fost în audiență la domnia-sa, între rău și nimic), cît și Direcția de Mediu (impotentă și amăgitoare) sau Direcția de Urbanism din Primăria Capitalei, care a emis autorizația de urbanism (deși noua construcție din termopan era plasată lîngă tulpina groasă a monumentului), Poliția Locală a sectorului 2 (care a pasat cazul la PMB), Primăria Sectorului 2 (o pionieră insuficient de receptivă și de mișcătoare în domeniu), acțiunile „promițătoare“ ale unor jurnaliști (ultimul, un gargaragiu „factotum“), interviurile date în media scrisă, audio și video, toate au fost, practic, degeaba.
Au fost încălcate, acolo, legislația de urbanism, fără consultarea obligatorie a populației și a celor interesați, conform Legii 86/2000, normele pompierilor privind depozitarea substanțelor inflamabile și toxice, distanța față de rețelele aeriene de electricitate, modul de construire a rezervoarelor de hidrocarburi ce ar fi trebuit cel puțin dublu cămășuite pentru evitarea unor eventuale scurgeri spre pînza freatică a zonei și spre rădăcinile stejarului, Legea protecției mediului, articolele 59 și 61 (modificată, cu privire la distanța de 50 m, în defavoarea stejarului monument al naturii și în favoarea unui dubios interes privat), normele de circulație, distanța față de imobilele de locuit, etanșeitatea obligatorie a pompelor poluante ce alimentează automobilele etc. Și ce dacă? Cred că fenomenul se plasează între nesimțire și mită. Sau în ambele.
Unicatul monument al naturii de gen din București e umilit de monumentele de ignoranță ale unor factori de decizie comozi și iresponsabili care, prin acțiunile lor concertate, sintetizează mostra miserupismului municipal-național din domeniul protecției mediului și, în mod special, din cel al protecției monumentelor naturii. Cîteva imagini vor certifica această malversațiune dramatică pe care aș numi-o sinteza bătăii de joc din domeniul grijii pentru sănătatea oamenilor și implicit a naturii unei capitale europene. La nivel de București, disputa dintre natură și hidrocarbură a fost cîștigată de cea de-a doua tabără. Epopeea acestui Quercus robur, mostră a nepăsării municipale, este de fapt sinteza comportamentului autorităților din domeniu la nivel national. Dar încă mai sper în izbîndă și în șansele robinetelor de oxigen în lupta cu noxele eșapamentelor municipale. Lupta Eco-Civica, a bucureșteanului din mine, aliat al acestui exemplar din categoria „cel mai bun prieten al omului“, continuă.
Niculae Rădulescu-Dobrogea este inginer chimist și cercetător, președinte al Fundației Eco-Civica (1992-2019).
Foto: I. Popovici