A fi de neam în Maramureş
Pe lîngă întrebarea obişnuită „De unde eşti?“, pe Valea Izei, în Maramureş, cînd eram pe teren în Săliştea de Sus, satul natal al tatălui meu, trebuia să răspund şi la o a doua întrebare care urma în mod natural: „De-a cui eşti?“. Odată cu răspunsul meu mi se dezvăluia complexitatea relaţiilor de rudenie dintr-un sat, pentru că, în oricare casă aş fi intrat, descopeream împreună cu gazda mea că ne înrudim mai de-aproape sau mai de departe. Astfel au început să mă intereseze, deşi tangenţial, relaţiile de rudenie într-o colectivitate, dar mai ales identitatea locală, în mare măsură determinată de apartenenţa la un neam sau altul. Cel mai mult însă am vrut să aflu cum membrii unei comunităţi recunosc şi cunosc care este statutul social al unei persoane, ineluctabil legat de familia din care provine, prin numeroase semne exterioare, precum şi practici cotidiene ori rituale. Într-un cuvînt, cum se afirmă şi ce mai înseamnă pentru maramureşenii de azi descendenţa dintr-un neam, acea mare unitate socială care cuprinde nu doar pe cei care sînt înrudiţi prin consangvinitate, ci şi pe cei înrudiţi prin afinitate sau năşie.
Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă neamul, trebuie menţionat de la început că satele maramureşene sînt „colectivităţi-memorie“, după cum numeşte Sanda Golopenţia acele comunităţi în care toţi membrii se cunosc între ei, ceea ce implică şi cunoaşterea poreclelor şi a supranumelor de neam, dar şi faptul că toţi membrii sînt în contact vorbit şi, mai ales, în contact ritual, îndeosebi în timpul ceremoniilor care modifică structura socială a comunităţii (nunţi, botezuri, înmormîntări).
Sub raportul ierarhiei sociale, pînă puţin după Al Doilea Război Mondial, maramureşenii se împărţeau în două categorii sociale: ţăranul de jos şi nemeşul – ţăranul nobil, de fapt o aristocraţie rurală menţionată în documente încă din secolele XIV-XVIII, şi care poseda drepturi tradiţionale şi ereditare asupra pămîntului, prestigiului şi puterii locale. În acea perioadă, statutul social coincidea cu statutul economic: cine era din familie bună avea, de regulă, şi o avere însemnată.
Colectivizarea satelor din perioada comunistă a determinat însă dizolvarea acestei echivalenţe, dar nu a dus la diminuarea în importanţă a descendenţei dintr-un neam bun. Chiar şi acum, după 1989, cînd se pleacă în străinătate în căutarea unui cîştig mai bun, se ţine cont de apartenenţa la un neam bun. Astfel, îmi explică Viorica (22 de ani): „se ţine din vremuri străvechi că astea au fost neamurile. Şi astea rămîn.
Chiar dacă sînt acum neamuri noi care au cumpărat mult. Eu am un vecin care nu e aşa de neam bun, dar a cumpărat pămînt, are mai mult pămînt decît mine, de exemplu, dar nu-l consideră nimeni deasupra mea“. Există chiar „o competiţie acerbă între neamuri: neamurile mai de jos încearcă să se ridice, cele de sus care sînt pe acelaşi nivel încearcă să se ridice unele deasupra celorlalte“. În fond, o competiţie care denotă importanţa pe care o au descendenţa şi referinţa la neam.
Deşi nu mai e o regulă, totuşi, chiar şi acum oamenii se întîmplă să se căsătorească după neam, şi nu după avere.
În primul rînd, a fi de neam înseamnă a fi de omenie, îmi spunea Ion Simion (74 de ani) şi mai ales trebuie să dai dovadă de anumite trăsături de caracter, cum ar fi onoarea, moralitatea, bunătatea, credinţa, hărnicia. Însă altfel, cum se recunosc într-o comunitate cei de neam bun? Mai demult, se cunoşteau nemeşii încă înainte să le calci pragul casei: doar ei puteau să-şi pună porţi mari din lemn la drum, porţi care au devenit, de altfel, faimoase în toată lumea. Statutul unei persoane se putea vedea şi în felul în care arăta locuinţa: casele din lemn, mari, cu tindă şi două camere încăpătoare se numeau case „nemeşeşti“. Perioada comunistă s-a remarcat prin faptul că s-au construit multe case noi, cu un stil impus, în general case cu etaj. Acestea au devenit repede o modă, dar mai ales un însemn al statutului economic şi al celui social, într-o perioadă în care cîştigul, din cauza situaţiei politice, nu putea fi investit în achiziţia de animale sau pămînt, ca mărci ale bogăţiei şi poziţiei sociale. În perioada contemporană însă, pentru că mulţi maramureşeni pleacă în străinătate şi, cînd vin acasă îşi construiesc o casă nouă, locuinţa nu mai reprezintă neapărat un criteriu de diferenţiere socială: „toate casele arată bine acum, sînt mari, sînt aranjate“ (Viorica).
Cînd e vorba de competiţia dintre neamuri, aceasta se manifestă în toate aspectele vieţii sociale şi culturale: contează chiar şi numărul de persoane cu şcoală într-o familie, „care au mai mulţi domni“ (Viorica), după cum se spune prin sate: „Cam aceeaşi poveste ca şi cu casele. Dacă Ion a avut un băiat care a făcut liceul, pe urmă a fost student, e sigur că voia şi Gheorghe să aibă acelaşi lucru. Şi uite aşa, e o adevărată competiţie între familii, care cîţi elevi are, cine învaţă mai bine, cine merge mai departe să studieze“ (Simion, 52 de ani).
Un alt exemplu este cazul opţiunilor matrimoniale, influenţate de deosebirile sociale, cel mai des survenind căsătorii între familii de acelaşi rang. Deşi nu mai e o regulă, totuşi, chiar şi acum oamenii se întîmplă să se căsătorească după neam, şi nu după avere. Şi pentru că a fi „domn“ aduce valoare neamului din care cineva face parte, nu prea se căsătoresc tinerii care au urmat studii universitare cu cei care au rămas acasă şi au continuat să lucreze pămîntul. O astfel de alăturare nu se face nici chiar în situaţia în care trebuie să fie aleşi la o nuntă stegarul şi druşca (domnişorul şi domnişoara de onoare): „Nu se pune problema să fie o fată cu şcoală druşcă cu un băiat care umbla cu caii. Era de neconceput“ (Viorica). De altfel, fetele cu studii se deosebesc de cele care au rămas acasă, chiar şi după port: nu mai poartă „năframă“ (batic) şi nici „sugnă“ (fusta înflorată), decît foarte rar. În mod similar, femeile care au o situaţie materială mai bună accentuează această bunăstare prin îmbrăcămintea asociată „domnilor“: „nu mai umblă domneşte, numai cele care au şcoală. Cele care au situaţie clară de ţărance, trebuie să meargă la fîn, cu grebla, cu sapa, parcă li-i ruşine să se schimbe, să arate astăzi în blugi şi mîine cu sugnă. Şi mai sînt soţiile, casnice, care s-au căsătorit cu oameni care stau bine material. Şi ele-s deja doamne“ (Simion, 52 ani).
Apartenenţa la un neam reprezintă şi azi, aşadar, unul dintre reperele identităţii locale. Cu alte cuvinte, sînt încă de actualitate versurile: „Se cunoaşte neamul bun / Pe cărare şi pe drum. / Se cunoaşte neamul mare / Şi pe drum / şi pe cărare“.
Anamaria Iuga este cercetător la Muzeul Ţăranului Român şi doctor în etnologie cu lucrarea Camera îmbrăcată ţărăneşte pe Valea Izei.