A fi „ceva“ sau a fi „cineva“? Trepte ale identităţii

4 februarie 2020   Tema săptămînii

Tema identităţii personale îşi cîştigă un loc marcant în aria reflecţiilor filozofice abia în epoca modernă, atunci cînd începe să fie zdruncinată credinţa că fiecare dintre noi este un suflet nemuritor. Un prim simptom al acestei îndoieli e să consideri teza dualistă (sîntem trup şi suflet) drept un răspuns, oricum insuficient la întrebarea privitoare la ce anume te face să fii (şi să rămîi) tu însuţi de-a lungul vieţii. Filozofii empirişti şi-au îndreptat atenția, în aceste condiţii, înspre corp şi memorie, considerate drept focare ale identităţii personale. Dar problema cu corpul e că se schimbă neîncetat pe parcursul vieţii, iar aceasta nu doar în privinţa aspectului exterior, ci şi a celor mai multe dintre tipurile de celule care îl compun şi sînt reînnoite periodic. Cît priveşte memoria, cercetările din neuropsihologie probează faptul că folosim, în limbajul obişnuit, un acelaşi termen pentru a desemna tipuri distincte de procese mentale, dar şi că aşa-numita „memorie pe termen lung“ se vede angajată într-un proces continuu de selecţie, ajustare, reîncadrare şi, în fond, reelaborare a amintirilor noastre. Pentru fiecare dintre noi, trecutul se schimbă. Sau, în cuvintele marelui psiholog Daniel Kahneman, eul care trăieşte experienţele de viaţă nu e deloc acelaşi cu eul care şi le reaminteşte.

Vedem, în zilele noastre, cum domeniile în expansiune ale tehnoştiinţei generează şi modalităţi noi – cel puţin la prima vedere – de raportare la problema identităţii personale, ba chiar promit soluţii revoluţionare la milenare aporii şi nelinişti metafizice. Avansurile combinate ale ciberneticii, roboticii, tehnologiei informaţiei şi nanotehnologiilor, cercetările din zona inteligenţei artificiale sau progresele remarcabile făcute în domeniul geneticii, medicinei, dar şi al ştiinţei creierului (neuroştiinţa) converg, toate, în alimentarea unor fantezii upgradate despre nemurire. Clonarea, posibilităţile de transplantare a creierului într-un alt trup sau într-un robot, ba chiar de încărcare a sinelui nostru digital pe un cip de memorie sau direct în marele Cloud stîrnesc reverii „postumaniste“ în cultura populară, contrabalansînd coşmarurile despre iminenta extincţie a speciei noastre.

Ceea ce nu se schimbă e ambivalenţa raportării umane la moarte: în joc e frica noastră cea mai adîncă, de nereprimat, viscerală, dar şi reflecţia cu privire la finitudine înţeleasă tocmai ca elementul nostru definitoriu, sabia care nu doar că ne stă deasupra capului, ci ne şi îmboldeşte să nu stăm pe loc, să creăm şi să progresăm. Un argument formulat în fel şi chip de filozofi din diferite tradiţii speră să pondereze, dacă nu să elimine, frica de moarte, reamintind acest adevăr fundamental despre condiţia umană: dacă am fi nemuritori (cel puţin în sens fizic), nu am mai fi noi (înşine). Fiecare faptă şi sforţare, fiecare aspect al existenţei omeneşti, de la prima iubire la construcţia de piramide, poartă amprenta sfîrşitului inevitabil şi îşi cîştigă semnificaţia doar în relaţie cu ştergerea urmelor trecerii noastre prin lume, mai devreme sau mai tîrziu. În fond, orice pasiune adevărată se hrăneşte din disperarea că vom dispărea.

E firesc ca problema identităţii personale să fie pusă în legătură cu cea a supravieţuirii de-a lungul timpului. În formularea deja clasică a filozofului britanic Derek Parfit, teza reducţionistă respinge orice „fapt suplimentar“ în afara unui creier sau a unui corp (nu a unui trup viu „al meu“) şi a conexiunii dintre o serie de evenimente fizice şi mentale (evenimente care nu solicită, din această perspectivă asumat impersonală, necesitatea de a fi înţelese ca o clasă separată în raport cu alte evenimente din lumea fizică, în speţă aceea a acţiunilor umane intenţionale sau a experienţelor „mele“ de viaţă). Pornind de aici, Parfit ajunge să dea un verdict cvasi-budist: identitatea nu contează pentru supravieţuire. Ce-ar mai fi de zis?

Mai întîi, merită să ne amintim, în „secolul creierului“, de avertismentul gînditorilor formaţi la şcoala fenomenologiei: nimeni nu poate avea o relaţie trăită cu creierul său. Nu aşa cum ai cu acest chip scrutîndu-te din oglindă, în ale cărui riduri constaţi urmele trecerii timpului, cu trupul tău care se uzează continuu sau cu amintirile însăilate într-o poveste de viaţă pe care nu ţi-o spui niciodată exact la fel şi niciodată cu totul altfel. Iar apoi, ce anume ar vrea să încarce, să arhiveze ori să descarce postumaniştii de azi, credincioşi în sinele digital? Un cine sau doar un ce impersonal, adică un mănunchi de date şi de instrucţiuni? Reducţioniştii se vor grăbi să denunţe în această simplă întrebare persistenţa încăpăţînată a iluziei „faptului suplimentar“ ce ne-ar constitui identitatea: acel misterios „cine“ care se exprimă, dar se şi ascunde în spatele tuturor faptelor şi trăsăturilor noastre uşor de recunoscut. Dar dacă nu eşti reducţionist, probabil că poţi inversa formula lui Parfit şi afirma că supravieţuirea e cea care, în ultimă instanţă, nu contează pentru identitatea personală, mai ales dacă îmbrăţişezi concepte precum cele de sine autentic sau de identitate narativă.

Pentru a evidenţia veritabila revoluţie pe care o produce creştinismul în raport cu ontologia Greciei antice, marele istoric şi antropolog francez Jean-Pierre Vernant afirma, la un moment dat: un grec din Antichitate nu ar fi spus niciodată sufletul meu, ci sufletul din mine. Psychê rămîne un principiu impersonal (sau suprapersonal) pînă la identificarea săvîrşită de teologia creştină între persoană (prosôpon) şi principiul subiacent al realităţii (hypostasis). Azi nu avem rezerve în a echivala creierul cu sediul minţii şi al personalităţii umane: dar e creierul meu sau creierul din mine? Trăim cu acest străin în noi înşine care sîntem noi înşine în asemenea grad. E propriul creier sau chiar propria noastră persoană?

Oricum ar sta lucrurile, sîntem avertizaţi că nu există o relaţie cu sine directă, nemijlocită: aceasta e mereu intermediată de valorile şi practicile noastre culturale. Altfel spus, înţelegerea de sine presupune un îndelungat ocol „prin străini“, ba chiar multe ocolişuri, întortocheri (acea odiseică „politropie“).

Într-o carte scrisă la 77 de ani, Soi-même comme un autre (Sinele ca un altul, în traducerea lui Paul Marinescu, publicată la editura Spandugino), filozoful francez Paul Ricœur propunea să regîndim problema identităţii personale organizînd răspunsurile posibile pe o scară mergînd de la ce? la cine?, adică de la a fi ceva (un „acelaşi“) la a fi cineva („eu însumi“) – sau, în cuvintele lui, de la identitatea-idem (fr. mêmeté) la identitatea-ipse (fr. ipseité). Sensul primar al identităţii e cel numeric („A este A“). Îi urmează sensul calitativ, presupunînd persistenţa unor proprietăţi esenţiale în ciuda schimbărilor survenite de-a lungul timpului (dar cine le decide a fi cele „esenţiale“?). Al treilea e cel mai imaterial sens al identităţii-idem: identitatea structurală a ceea ce considerăm a fi un acelaşi individ, chiar dacă toate elementele sale constitutive de ordin material se schimbă treptat. Din această perspectivă, codul genetic reprezintă, probabil, răspunsul ultim la întrebarea cu privire la ce este (nu cine) un anumit individ uman. Trecem în tărîmul ipseităţii printr-un al patrulea sens al identităţii – caracterul uman (êthos), despre a cărui modelare vorbeşte etica antică a virtuţii –, în timp ce sensul cel mai fluid şi existenţialist al identităţii este angajarea pentru un viitor, concretizată prin actul de a promite şi a te ţine apoi de cuvînt. Între aceste două ultime sensuri, medierea e realizată prin conceptul de identitate narativă, cea mai influentă alternativă, în zilele noastre, la reducţionismul lui Parfit.

Mai mult decît un cod genetic şi o continuitate fragilă a memoriei, sîntem, fiecare dintre noi, povestiri în desfăşurare, ce se împletesc între ele. În joc e nevoia definitorie pentru orice persoană de a se percepe şi înţelege pe sine plasîndu-se pe o axă narativă, în funcţie de care evenimentele unei vieţi şi propriile acţiuni capătă inteligibilitate, fiind raportate la anumite scopuri sau deziderate şi judecate prin prisma unor convingeri de bază.

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente cărţi publicate: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (Editura Universităţii din București, 2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea, Editura Universităţii din București, 2016).

Mai multe