A da totul afară

Care sînt gîndurile şi aspiraţiile unei cinematografii la ieşirea dintr-o lungă dictatură? Cu ce o lasă atîţia ani de "nu spune asta" şi "nu arăta aia", de "epopee naţională" şi de "oglindire a realizărilor noastre", de mistificare şi cosmetizare, de tabuuri şi vaci sacre? Cu o nevoie profundă de normalitate? Cu o dorinţă arzătoare de a recupera încrederea şi respectul publicului? Cu o pornire irezistibilă de a spune adevărul? Aiurea. În realitate, toate astea o lasă cu o pornire irezistibilă de a spune "p**ă" şi "p***ă". Cu o dorinţă arzătoare (deşi nerecunoscută) de a se transforma într-o industrie de film porno. Cu o nevoie profundă de a se descărca pe cineva. E omenesc, dacă stai să te gîndeşti. O fi fost chiar necesar, adică terapeutic. Partea proastă este că acel cineva pe care s-au tot descărcat regizorii - din banii noştri - am fost tot noi. Mamă, ce-am putut să vedem în ultimii 16 ani! (Şi încă nu s-a terminat.) Nu vreau să spun că a fost întotdeauna neplăcut. O, ce bucurie mi-a adus descoperirea recentă a "primului film particular din România" - Şobolanii roşii (1991) de Florin Codre -, care-mi scăpase la vremea lui! Ce veselie e acolo! Cum se simte euforia realizatorilor - satisfacţia ameţitoare, revanşardă, de a putea băga într-un film românesc atîtea scene sexy şi atîtea demonstraţii de arte marţiale cîte poate duce (indiferent dacă au sens în poveste sau nu), de a face un film la fel de mişto ca alea care, circulînd de la posesor de video la posesor de video, ne mai luminaseră puţin lunga noapte a anilor '80! Văzînd filmul, am intrat în spiritul ăla; nu atît de tare încît să-mi doresc să mă întorc în 1991, dar oricum... După cum cred că pot să intru în spiritul care a făcut posibile filme ca Miss Litoral şi A doua cădere a Constantinopolului (totuşi nu atît de tare încît să-mi doresc să le mai văd). Cronica Eugeniei Vodă la A doua cădere (1993) s-a intitulat "Ţîţele Loredanei" - o sinteză inegalabilă a calităţilor filmului şi, mai mult decît atît, a cuceririlor cinematografiei româneşti libere. Pare puţin, dar acest pas mic pentru omenire poate fi privit ca un pas mare pentru om - pentru omul Mircea Mureşan, regizor veteran: după ce te-ai înăbuşit atîţia ani ba în "Cojocul Vitoriei Lipan", ba în "Şuba lui Horea", parcă e ceva să treci la "Ţîţele Loredanei". Parcă respiri altfel, nu? Dintr-odată, toată lumea de prin filmele româneşti făcea sex. Pînă şi "liceenii" lui Nicolae Corjos făceau sex (în rest erau la fel de insipizi ca înainte). Nici o actriţă începătoare nu scăpa neviolată - dacă nu în primul ei film, atunci în cel de-al doilea. Nici Ştefan Iordache nu scăpa neviolat - de Mircea Albulescu, în Cel mai iubit dintre pămînteni (1993). Cu totul altfel şi-a folosit libertatea un cineast ca Mircea Daneliuc: "Cu o frenezie a libertăţii şocantă, agresivă, un cineast îi aruncă în faţă unei lumi - lumii lui - cele mai incomode, mai ruşinoase şi mai devoratoare obsesii ale ei." Aşa scria Eugenia Vodă despre Patul conjugal, satira apocaliptică a lui Daneliuc, care tocmai se lansase pe 26 ianuarie 1993 - de ziua lui Ceauşescu. "Publicul nostru asistă - participă - la Patul conjugal ca la un fel de şedinţă de terapie naţională! Evident, fiind vorba de Daneliuc, o terapie de şoc... Lumea noastră apare în toată splendoarea şi mizeria ei, ca un mare balamuc sau ca o succesiune teoretic infinită - balamuc peste balamuc peste balamuc..." Foarte adevărat. Patul conjugal rămîne unul dintre filmele-cheie ale epocii lui; avîntul lui distructiv-purificator poate şi acum să te amuţească - are ceva din grandoarea şi din oroarea unui autodafé. Problema este: de cîte ori se poate repeta, cu succes, un asemenea act? Cîte apocalipse valabile poate să producă o cinematografie? Cît poate să dureze pînă cînd "terapia naţională" (de şoc, neapărat de şoc) începe să aducă a terapie personală - regizor-de-film-dă-totul-afară? Cît e de cinstit din partea regizorilor să pună în cîrca României inclusiv faptul că filmele lor despre România devin din ce în ce mai greu de suportat? În fine, noi ce vină avem? În filmele de dinainte de Revoluţie ni se vorbea despre patrie pînă ne ieşea pe nas. Şi despre ce ni se vorbea acum, la fel de insistent? Despre patrie. Aceeaşi pisălogeală, dar cu semn schimbat; "Cîntarea României" pe invers. Mişto schimbare! De exemplu, Raport despre starea naţiunii (2004) se deschide cu o rafală de măscări la adresa unor mituri naţionale: Eminescu era nuştiucum, Ana meşterului Manole era o curvă, mioriţa din Mioriţa era tot o curvă ş.a.m.d. Autorul Raportului, Ioan Cărmăzan, se vede, probabil, ca un fel de desperado sacrileg şi iluminat; e clar că e mîndru de blasfemiile lui. Dar astea nu sînt blasfemii, sînt doar măscări care-şi dau importanţă. Sau, mai bine zis, sînt blasfemii, dar în cu totul alt sens - poate singurul sens în care se poate vorbi de blasfemie într-un domeniu ca filmul. În fond, nu există medium mai "lumesc" decît cinematograful (mă rog, nu exista pînă la apariţia televiziunii, ale cărei înclinaţii şi deprinderi fac ca pînă şi cele mai corupte filme să pară, prin comparaţie, obsedate de transcendenţă) şi, dacă o cinematografie e obligată să aibă ceva sfînt, acel ceva sînt banii - mai ales dacă ei provin şi din buzunarul meu. Încă o observaţie: se presupune că blasfemia, în artă, e un sport al tinerilor. Se presupune că ei sînt cei care tind să vadă în jurul lor numai dogme care se cer atacate, numai false pudori care trebuie scărmănate. Ei bine, în filmul românesc postrevoluţionar lucrurile au stat taman invers: în general, veteranii au fost cei care "şi-au băgat" şi "şi-au scos". După atîţia ani, s-au pomenit brusc că pot să arate orice - şi nu şi-au mai revenit. În esenţă, au continuat să facă filme ca să-i şocheze pe soţii Ceauşescu. Şi tinerii au fost, de regulă, cei care au spus: "Alo! Ne iertaţi că vă deranjăm, şi nu că ce faceţi dumneavoastră n-ar fi sănătos, dar n-ar fi cazul să se facă şi alte chestii? De exemplu, filme? Apropo, soţii Ceauşescu nu prea se mai şochează: sînt morţi de mult".