A citi înseamnă a face politică

9 iunie 2010   Tema săptămînii

Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie mi-au trebuit mulţi ani de libertate pînă să mă plictisesc de televizor şi ziare şi să revin la cărţi.

Şoarece de bibliotecă n-am fost nici înainte (şi, logic, n-am redevenit), dar acum relaţia mea cu lectura (cărţilor) aş putea-o descrie cu expresia englezească „I’m never without a book“. Am auzit-o de la un prieten american şi mi-a plăcut pe jumătate, căci are două înţelesuri: unul pompos, pe care-l refuz („nu pot trăi fără cărţi, sînt aşa de intelectual“) şi unul alibist, care-mi convine: am totdeauna o carte sau mai multe la îndemînă, gata să fie citite cînd le-o veni rîndul, dar asta nu înseamnă că citesc tot timpul.

Alt obicei de lectură mai nou este că mi se întîmplă mai des decît în tinereţe să renunţ la o carte cu totul, dacă nu mă „prinde“, întrucît, după ani lungi de străduinţe şi de ambiţii, am înţeles că n-o să citesc niciodată totul, iar o carte în plus sau în minus, în această ordine incompletă, chiar nu contează.

Acum stă şi aşteaptă, cu şanse mari să aştepte mult, Günter Grass (Pisica şi şoarecele, al doilea volum din „trilogia de la Gdansk“). La Grass am ajuns (sau reajuns) graţie cărţii despre trecutul lui în armata Germaniei naziste, o carte suficient de mediatizată, ca să-mi intre în cîmpul vizual, şi de puternică, pentru a n-o lăsa din mînă. Cu alte cărţi de-ale lui Grass merge mai greu, mai ales cînd lectura e în cehă, o limbă în care citesc mai lent decît în engleză.

Dintr-o suflare am citit lunile trecute tot ce-am putut cumpăra de-aici, de la Praga, din cărţile Hertei Müller traduse în română. Din păcate pentru cititorii de aici, încă n-am văzut în librării vreo traducere în cehă – e poate primul caz de laureat al Premiului Nobel netradus. De la Herta Müller am ajuns la colegul ei de generaţie bănăţeană William Totok, citind în sfîrşit Constrîngerea memoriei, în care îşi povesteşte biografia din anii dictaturii.

Cred că nu sînt foarte original dacă spun că în ambele cazuri, ale lui Müller şi Totok, am avut senzaţia că am citit mai mult decît nişte cărţi. Ambele lecturi au fost nişte vizite pe alocuri înfricoşătoare în „vieţile altora“, apropiate în timp şi spaţiu de propria mea viaţă. Diferenţa enormă este că ei au suferit din cauza curajului de-a gîndi şi vorbi altfel, din cauza ghinionului de-a se fi născut în altă limbă, plătind greu pentru toate astea – în vreme ce eu treceam prin aceeaşi epocă, la mică distanţă în spaţiu, simţind doar disconfort şi enervare.

Voiam să scriu că citesc în zig-zag, fără vreun element de continuitate, după cum mi-e pofta – şi în general aşa şi citesc –, dar observ că, în ultimele luni, lecturile mi se cam leagă şi nu sînt foarte vesele: Imre Kertész, În afara destinului (Sorstalanság), povestea autobiografică a adolescentului budapestan deştept şi cuminte care ajunge dintr-un autobuz suburban şi dintr-o lume burgheză frumos rînduită – ajunge fără vreo cameră de aşteptare, fără semnale de avertizare – direct în infernul Holocaustului; Klaus Mann, Mefisto, carte despre pactul artistului cu naziştii, făcută celebră de filmul lui István Szabo…

În facultate, cu colegii, rîdeam de un venerabil domn profesor care îşi începea cîte-o dizertaţie cu cuvintele: „Îl reciteam zilele trecute pe X sau pe Y…“. Pentru noi, asta se traducea: „Am citit totul, acum nu pot decît să recitesc“ – o dovadă de snobism sau de superioritate academică. Acum însă, la 40 şi ceva de ani, descopăr că recititul nu-i o treabă rea. După mai mult de 20 de ani de la prima lectură, Maestrul şi Margareta, romanul lui Mihail Bulgakov, îmi spune mult mai mult şi mă încîntă, în vreme ce atunci, în lectura grăbită din liceu, cînd aveam de citit totul ca să devenim erudiţi cel mai tîrziu la majorat, intra pe un ochi şi ieşea pe celălalt.

Faptul că acum citesc mai multe cărţi decît, să zicem, în urmă cu zece ani, se datorează mai ales saturaţiei de politică şi ştiri – şi de mediul lor predilect, televiziunea. În mod ciudat însă, politica este prezentă în multe dintre cărţile pe care le citesc – chiar dacă este, sau pare să fie, politică la timpul trecut.

Dacă Herta Müller are darul de a putea scrie aşa de intens despre lucrurile care „nu-i dau pace“, eu mă mărginesc să citesc despre ele, şi asta se numeşte, vrînd-nevrînd, politică.

Printre cărţile pe care urmează să le citesc este un roman despre deportarea germanilor sudeţi din Cehoslovacia postbelică, unul din primele romane scrise pe această temă de un autor ceh. Alungarea brutală a nemţilor, confiscarea proprietăţii unei cincimi din populaţia de atunci a ţării reprezintă probabil cel mai grav păcat al cuminţii societăţi în care trăiesc de 15 ani, un păcat nerecunoscut şi neasumat (cu excepţii foarte izolate de înotători contra curentului). Iar greutatea lui alimentează, cred eu, lucrurile care nu-mi plac în societatea cehă de astăzi: rasismul şi xenofobia, exploatate de politicieni, ca peste tot, şi împrăştiate cu generozitate de-a lungul, de-a latul şi de-a profundul ţării, de către presă şi de colegul ei mai tînăr şi mai tîmp, anume Internetul.

P.S. Între scrierea şi apariţia acestui articol, la editura Mlada Fronta a apărut prima carte a Hertei Müller, Cestovni pas (Paşaport), traducerea volumului din 1986 Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt.     

Mircea Ţicudean este jurnalist la Radio Europa Liberă, Praga.
 

Mai multe