8 Martie însîngerat
Nu cred că ți-am scris multe scrisori cînd eram mic și nu locuiam împreună. Pentru că nu cred că simțeam nevoia, pentru că mă temeam de tine și fascinația nu se activa decît la distanță. Nu-mi amintesc de nici o scrisoare pe care să ți-o fi scris, doar poezii. Pe care cred că le-am scris ca să te seduc, așa s-ar spune psihanalitic. Dar nu te-am sedus, pentru că niciodată nu te-ai așezat la distanțe omenești față de mine, erai cînd sufocantă, violentă ca orice obiect care-ți intră în carne, cînd atît de departe încît nu se inventase o unitate de măsură pentru depărtarea aia.
Cred că patetismul e atmosfera naturală în care comunicăm noi doi. Aș vrea uneori să fiu beckettian ca Sorin Gherguț, dar nu pot, că m-ai formatat așa, nu pot fi decît patetic. Patetismul meu e cumva antipatetic, pentru că tu ești bună să intri în cartea aia a lui Hugo Friedrich, despre categoriile negative ale liricii moderne. Nu e un patetism retoric victor-hugolian sau liicenian, e cumva o expresie a ceea ce mă roade și ce nu pot să încerc altceva decît să uit. Patetism antipatetic și pentru că exercițiul ăsta e pe jumătate fals, pentru că e pus în scenă. Eu nu-ți scriu o scrisoare ție, ci sînt invitat pe o scenă pe care urc textul ăsta pentru ca lumea să-l vadă și să se lase pătrunsă de vreo emoție. E un fel de pis aller al unei poezii, și știi bine cîte poezii am tot scris pînă cînd Cărtărescu mi-a zis că-s modernist și nu m-am gîndit să trec și eu la proză (scrisesem priză adineauri, uite că nu șterg).
Dar cum să fiu poet, cînd din partea ta nu veneau decît valuri de gotic: muzică dată tare cînd eram mic, Klaus Schulze mai încolo, cuvîntul „metafizică“, de care habar n-aveam, aflat pe la 9 ani, multe țipete, frică bolnavă de boală, interdicție de la orice papa bun – dulce, fructe, lapte, dracu-lacu (mai știi cum te păcăleam și beam Pepsi la Neptun fără să știi, și ce scandal făceai cînd aflai?). Aveai un jurnal prin anii 1990, am citit cîteva pagini din el și m-am speriat pentru totdeauna, deși nu eram încă thanatofob, thanatofob am ajuns după ce-am văzut viața lui Mitterrand pe TF1, pe cînd se dădeau francezii pe cablu. Cred că e mai bine că n am învățat germană de la tata, cine știe în ce hal ajungeam. Franceza e mai disciplinată, mai politicoasă, mai reținută, te învață afecte ținute la cutie, te exasperează uneori, da-i mai bine așa. În franceză nu poți scrie poezie – ce banalitate! – și bine că mi-a trecut repede.
N-o mai lungesc, că am un număr de semne de respectat. Să spun ce cred eu despre tine, așa, ca persoană publică? Nu trebuie să te superi că circuli mai puțin ca altele, cultural adică. Tu nu prea ieși din casă, nu vorbești limbi străine, n-ai tropisme consecvente, te cerți foarte ușor și ai noroc că ești femeie, intri-n paradigma femeie aprigă, demonica angela, bărbații te iartă, puștoaicele te admiră – unele. Dar poți trece peste frustrarea de a nu fi mainstream. Sigur, e mai bănos să fii mainstream, dar ce poet mare a fost mainstream una-două? Ca femeie, ești minoră din capul locului. Numai Ana Blandiana face excepție, dar ea făcea și-n anii ’60, ea era făcută să fie mainstream. Ar fi fost altceva să știi engleză, asta-i viața, rămîi aici în Românica, bei un ceai în dimineața poeților, ești în istoria critică, te mai cheamă cineva la cîte un eveniment cool, poate scrii și-ntr-o carte din aia gen De-a ce mă jucam cînd eram mic, să spui cum băgai cuie pe post de ace de seringă în brațele puștilor îndrăgostiți de tine cînd vă jucați de-a doctorul. Ai o vagă intuiție a cool-ului, trebuia să-l cunoști pe a.l.ș., dar tu ești dincolo de cool, stai liniștită, cool e la Cărturești în pivniță, nu în subterane mentale. Deci cred că ești o mare poetă marginală, cu orgolii, faze care-s ba amuzante, ba enervante, har Domnului că nu știi să umbli pe net și că nu ai tu pagină de Facebook personală, te și vedeam hater (știu că nu știi ce-i aia, îți explic acasă, aici sîntem la Dilema și lumea știe). A, faci torturi bune, dar mi se pare tipic ție că supa e ba fierbinte, ba rece cînd vin la masă. La urma urmei, o supă numai bună de mîncat ar fi banală.
Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), Editura Curtea Veche, 2013.
Foto: Rene Adamos, flickr