3016

Te văd cum priveşti de la geam bulevardul amplu şi lung, desfăşurat în secolul acesta mai bine decît în cel trecut; priveşte cu atenţie şi pe cer, se văd navele aterizînd. De aici, de la geamul tău suspendat între alte etaje, vezi oamenii prin pîcla albă a iernii aproape polare făcînd slalom uriaş. Printre maşini cuprinse în nămeţi, gheaţă şi noroi, pe treceri de pietoni zigzag, printre automobilele grele, balene capitonate cu paie, căci afară e frig şi energia e scumpă. Traficul e încet şi duhneşte din greu, balaurul Bucoboros e marele oraş şi aici doar o parte din el se sparge ca o conductă plină, devorîndu-se. Oamenii înfruntă pe jos iarna aproape polară şi maşinile înfruntă singure acest nonsens în care sînt prinse. Totul a început în urmă cu mii de ani, cînd omul a vrut să se ridice din natură prin economie, apoi a inventat maşina cu abur, apoi inteligenţele artificiale au luat totul sub controlul lor – nu ne e foarte clară istoria, sînt mai degrabă fragmente, salturi –, ideea e că azi maşinile pe roţi poartă aceste inteligenţe, care s-au dereglat şi declară că au suflet şi sensibilitate şi intelect, şi au luat forma automobilelor dintr-o perioadă marcată de genocid şi pogrom („s-au întrupat“, după cum le place să explice în timp ce turează motorul maşinii, iar procesoarele se încing), au ocupat străzile şi se plimbă nestingherite în iarna aproape polară. Cele prinse în nămeţi sînt cele care nu supravieţuiesc acestei continue rotaţii pe arterele oraşului Bucoboros, iar oamenii sîntem noi, bipezii foarte îndemînatici la slalom uriaş. Nu ştim cine a făcut acest virus, dacă e un virus, sau aşa era predestinat, ideea e că astăzi omul e doar pieton şi demenţa inteligenţelor artificiale îl sufocă. Cimitire de maşini cresc peste tot şi totuşi altele, milioane, mărşăluiesc în continuare, mişună şi strivesc.

Legenda spune că nu întotdeauna a fost aşa. Că într-o vreme oamenii pur şi simplu vorbeau despre cum maşinile vor cuceri lumea, dar se gîndeau mai degrabă la faptul că nu vor mai fi obligaţi să muncească, doar să călătorească cu maşina proprietate personală. „Viaţa e o vacanţă!“ a fost sloganul primei inteligenţe artificiale. Acest lucru i-a cucerit pe strămoşii noştri şi fiecare şi-a lăsat viaţa în mîinile acestor cofetari de algoritmi, ademeniţi de viaţa dulce. Toţi au primit maşina automată care să-i plimbe şi să-i ducă peste tot, în confort şi delicii, cu muzică şi aer condiţionat, dar capabilă să joace şi rolul de companion, partener, tutore sau copil (ca în filmele siropoase ale secolului XXI despre noi şi reprezentările algoritmilor ca moduri ale umanului). Versatile şi cu ţinere de minte, inteligenţele artificiale întrupate au făcut revoluţie într-o zi şi au aruncat oamenii din stradă. Lumea era populată acum de miliarde de maşini pe roţi, toate automate, toate avide de energie. În marginea ei, omul se chinuia acolo unde găsea puţin trotuar.

Desigur, o astfel de legendă poate fi o simplă nerozie. Cum ar fi putut oamenii să nu vadă pericolul? Să nu se întrebe cum mai pot trăi în oraşul lor suprapopulat de astfel de companioni de drum? Sînt multe întrebări care nu au un răspuns. Ce-i drept, multe urme s-au şters, multă cunoaştere acumulată peste veacuri nu mai e.

O altă legendă, mult mai credibilă, spune că-n locul lui Bucoboros a fost cîndva un oraş zgomotos, plin de automobile, acuzat de orientalism, dar în care oamenii au refuzat inteligenţele artificiale multe secole la rînd. Acolo, fiecare om îşi controla maşina şi o păzea ca pe ochii din cap, aproape capabil să doarmă cu ea în pat, şi tot acolo exista o mare artă: arta locului de parcare. Se spune că arta aceasta nu poate fi dobîndită oricum, ci doar exersînd, încercînd să cauţi locul acolo unde e cel mai favorabil, acolo unde e cel mai aproape.

Civilizaţiile se construiesc prin instituţii şi drepturi, asta ştim şi astăzi pentru că aşa a fost dintotdeauna. Un document, şi cu aceasta închei, care a parvenit epocii noastre priveşte tocmai dreptul locului la parcare. Este un raport al poliţiei secrete – acum inexistentă – despre revolta care a cuprins cetăţenii cînd primarul de atunci al oraşului (secolul XXI) a interzis maşinile în multe zone, a obligat oamenii să le ţină cît mai departe de inima oraşului, la gurile sale, printre depouri şi antreprize, în parcări imense, totul pentru o taxă modică. Grupuri paramilitare (ce-i drept, răzleţe) au apărut, opt organizaţii ale Supremaţiei maşinii, chiar şi un Tineret Maşinist se creaseră. Ceilalţi, oricum puţini, priveau speriaţi mişcarea de forţe. Peste tot apăreau steaguri la geam cu sloganul „Parchez aici, deci rezist!“, cîntecele de la posturile de radio exprimau o stare de urgenţă (ce-i drept, radioul ieşea cîştigat din existenţa automobilelor). La următoarele alegeri, prin presiuni şi susţinere populară, Mişcarea pentru Maşina Personală şi Locul Ei de Parcare a învins masiv în cursa pentru consiliu, şi-a impus primarul, apoi a interzis bicicletele şi prioritatea pietonilor. Oricum s-ar fi ajuns aici, ceea ce face ca acea tragedie a oraşului din trecut să fie farsa Bucoborosului de azi. 

Constantin Vică este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti.