30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles. Oriunde dau peste ele, rătăcesc timp îndelungat, căutînd nici eu nu știu ce printre obiecte din lumi apuse. Îmi plac lucrurile vechi, dar mai ales acelea care îmi amintesc de un cuvînt uitat sau de o persoană pierdută. Natura preocupărilor și umbra amintirilor, mi-am zis, ele mă poartă prin tîrgurile de vechituri. Obiectele care se încăpățînează să-și prelungească astfel viața mă ajută să scot la lumină cuvinte vechi și chipuri încețoșate. Văd o tijă cu un clopoțel la capăt și scotocesc în memorie după cuvîntul care-l denumește. Cuvinte uitate astăzi sau păstrate doar în expresii și chipuri dragi cîndva ni se șterg din minte. Sigur că vreau să le păstrez vii.
La toate acestea mă gîndeam săptămînile trecute, într-un tîrg din Lipsca, în timp ce mă uitam la o foarfecă cu o cupă mică la unul dintre vîrfuri. Am luat la rînd tarabele, iar obiectele expuse, de la peretare la gramofoane, de la reviste cu litere gotice la broșe și nasturi de sidef, mi-au amintit de bunica și de alte vremi. Aș fi luat acasă o icoană ortodoxă cu Sfîntul Gheorghe, veche și roasă de cari, dar nu aveam bani peșin. Peșin, bine că mi-am amintit cuvîntul. Dar nu și pe cel care denumește foarfeca asta cu o cupă pe unul dintre vîrfuri. Am văzut-o prima oară într-o biserică, cu trei decenii în urmă, așa am aflat cuvîntul.
În schimb, îmi amintesc foarte bine întrebarea pe care mi-a pus-o Adriana, prietena mea din liceu, într-una dintre lungile plimbări pe care le făceam după școală: Ai vrea să fim în stare acum să vedem, ca și cînd am ridica o cortină, cum ne va arăta viața peste treizeci de ani? Așa am început să fantazăm împreună. Eram în România socialistă și dorințele ne erau uriașe, pe măsura sau în pofida imposibilității lor. Nu cred că aveam nici pașaport, dar visam insațiabil la spații fără granițe, la abilitatea de a ne lungi brațele, pentru obiecte de pe alte meridiane, și privirile, pentru a vedea de-aproape minunile lumii, dar și să locuim în case-biblioteci, citind cărți rare și hrănindu-ne cu pîine cu unt, brînzeturi franțuzești și ciocolată elvețiană.
Pe vremea planurilor de viitor din timpul plimbărilor cu Adriana, nu-mi amintesc de nici un aliment sau obiect care să ne fi făcut viața mai ușoară sau mai frumoasă, dimpotrivă. Multe, dacă nu toate, abia dacă erau funcționale. Telefoanele stradale – care funcționau cu fise – erau deseori blocate, iar dintre cele fixe, multe aveau cuplaj. Evitînd să urcăm în autobuzele hîrbuite și continuu aglomerate, plimbările noastre erau interminabile, iar planurile de viitor, abundente. Cu cît realitatea era mai cenușie și mai dificilă, cu atît imaginația noastră se avînta mai sus. Visam că atunci cînd vom fi noi mari vom vorbi limbi rare din insule mici, că vom ajunge să ne exersăm memoria ca să ținem minte cărți întregi (și atunci inaccesibile) pe de rost, să comunicăm telepatic sau că ne vom vedea una pe alta de sus, ca îngerii. Că nu vor mai exista granițe de nici un fel și că vom trăi 112 ani, ni se părea un număr rezonabil. Visam la cai verzi pe pereți.
Zilele trecute am conștientizat că am ajuns să vedem aievea caii ăștia verzi. Bine, nu exact, dar nici departe. Iar pe alocuri, chiar mai breji. Dacă ne-ar fi spus cineva că cele la care visam atunci, întrecîndu-ne în fantasme, vor fi posibile în nici 30 de ani, iar altele vor fi și mai și, i-am fi rîs în nas, în virtutea tinereții atotștiutoare, entuziaste controlat și cinice neapărat.
Încă nu vorbim telepatic, dar avem un device cît palma la care ne auzim și vedem cînd e nevoie și aproape indiferent de distanță, la care ne scriem scrisori care ajung imediat, pe care îl și purtăm cu noi oriunde. Pentru texte, dar și cu alte pretexte. Putem învăța prin ecrane ce limbi vrem. Nu ne vedem de sus ca îngerii, dar ne ajută dronele, iar pentru extinderea de memorie avem carduri cît o unghie. Și biblioteci întregi într-un folder. Iar Internetul aproape face să dispară granițele spațiale și temporale, dar și să ne conecteze pe toți la tot. Bunicii mele, Internetul i s-ar părea o „adevărată drăcie”, ca moldovenilor din povestirile sadoveniene trenul „tras de o mașină cu foc”. Virtualul ne e familiar, iar vremurile de dinainte de toate acestea par acum înaintea erei noastre. A, și avem dicționar în telefon. Pot să caut numele obiectului care nu-mi dă pace, iată, mucarniță.
De-aceea îmi plac tîrgurile de vechituri. Văd un felegean și în minte apare tante Adela. Văd un monoclu sau un șapirograf, îmi amintesc (fie și numai) cuvintele și mă gîndesc că acestea au fost, acum o vreme, tot un fel de cai verzi pe pereți.
Dar și că, peste un deceniu, altcineva se va plimba printr-un tîrg virtual, studiind curios un modem, o dronă sau un inel bancar, în timp ce va aplica pentru un program de criogenie ca să trăiască 112 ani. Va visa la cine știe ce alți cai verzi pe pereți.
Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Corint, 2021.
Foto: wikimedia commons