3 întrebări despre lectură

28 septembrie 2008   Tema săptămînii

1. Îmi plac poveştile, cred că acesta e principalul motiv pentru care prefer literatura, memorialisticii sau cărţilor de specialitate, de orice fel ar fi. Le-am descoperit devreme, prin clasa a II-a devoram Poveşti nemuritoare, iar, curînd după aceea, cînd mi-au căzut în mînă Alexandre Dumas şi Karl May, am început să renunţ la jocurile din faţa blocului pentru Cei trei muşchetari sau Winnetou. Am depăşit cu greu faza cărţilor de aventuri, iar prin liceu am ajuns şi eu să citesc autori importanţi din literatura universală. Şi-am tot citit, probabil pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, pînă cînd am devenit dependentă. După ’89, cînd, într-un tîrziu, am devenit, ca tot omul, angajat, şi timpul liber a ajuns tot mai preţios, am continuat să citesc literatură, chiar dacă tot mai puţin şi tot mai tîrziu noaptea. Îmi plac poveştile, cum spuneam, cu o singură condiţie, să fie bine scrise. Sau cu mai multe condiţii, dar aceasta e cea mai importantă. 2. Nu ştiu dacă m-a marcat esenţial vreo carte. Mi s-a întîmplat să mă culc la 6 dimineaţa pentru că nu puteam lăsa din mînă un volum sau să citesc tot mai puţin în fiecare seară, ca să amîn sfîrşitul ori să rămîn multă vreme cu ochii pe pereţi după ultima pagină. Fiecare vîrstă a avut cartea ei, care mi s-a părut, atunci, copleşitoare şi imposibil de egalat vreodată de o alta. Există totuşi o carte de al cărei impact asupra mea îmi amintesc şi acum, la 15 ani, cred, de cînd am citit-o, care m-a răvăşit total şi m-a obsedat mai multă vreme decît oricare alta: Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Nu e o carte de ficţiune, e drept. Şi nu a fost nici prima carte despre închisorile comuniste pe care am citit-o. 3. Pe lista cărţilor care m-au plictisit se află titluri celebre. Fraţii Karamazov, de exemplu (nu ştiu dacă e o scuză faptul că aveam 16 ani cînd m-am încumetat să mă apuc de ea), sau cărţi ale unor autori favoriţi, cum ar fi Operaţiunea Shylock de Philip Roth. Irinel Popescu, Institutul Clinic Fundeni 1. Citesc atît ca să mă informez, cît şi ca să înţeleg. Într-o lume din ce în ce mai dinamică şi mai complicată, e greu să fii la curent cu toate noutăţile, dar cred că şi mai greu e să înţelegi ce se ascunde în spatele diverselor evenimente. 2. E greu de spus că vreo lectură m-a schimbat esenţial, dar pot să menţionez o carte recentă din care am avut foarte multe de învăţat. Se cheamă The Shock Doctrine (Doctrina şoc) e scrisă de Naomi Klein şi apărută în 2007. Are şi un subtitlu, The Rise of Disaster Capitalism, care nu cred că mai trebuie tradus şi care sintetizează mesajul cărţii. 3. M-a plictisit Pianista lui Elfriede Jelinek, pe care cred că am citit-o doar ca să văd cine şi de ce mai ia Premiul Nobel pentru literatură în ziua de azi. Adriana Săftoiu, expert în relaţii publice 1. Petre Ţuţea spunea că în afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxilare de conştiinţă. În cazul meu, cum nici nu poate fi vorba să mă includ în a doua categorie, am considerat cartea instrumentul cel mai bun de a nu mă integra în prima categorie. Am început să citesc pentru că eram mîndră, foarte mîndră, că pot să fac asta pentru bunica mea care avea doar patru clase şi care mă punea să îi citesc orice, doar să îi citesc. I-am citit chiar şi Cei trei muşchetari. Apoi, am continuat pentru că simţeam că aşa ştiu mai mult, că eu cunosc mulţi, foarte mulţi oameni deştepţi şi grozavi, că aşa combat singurătatea, că descopeream o lume, că aveam propria geografie reconstruind harta agăţată pe peretele camerei mele din adolescenţă, aşa încît ţările purtau nume de autori şi personaje. Cartea e must have pentru mine. E nevoie şi plăcere. 2. Mi-e foarte greu să aleg o carte. Au existat cărţi şi perioade. Pe la 15 ani îmi amintesc că voiam să fiu ca Jane din Forsyte Saga a lui John Galsworthy sau să fiu o fiinţă din Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, la 18 ani Marin Preda şi Marin Sorescu, la 20 de ani, Andrei Pleşu cu Minima moralia, Cîntarea cîntărilor, apoi, după 1990, cînd am avut acces la autori de negăsit, pînă atunci, în librării, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu, ultimul an de facultate, Ortodoxia lui Serghei Bulgakov şi Filocalia, Jurnalul lui Mihail Sebastian, aş fi vrut să fiu unul dintre participanţii la Banchetul din casa lui Agaton, apoi Cărţile şi noaptea a lui Borges, poemele Sfîntului Ioan al Crucii, mereu Ortega y Gasset, Gabriel García Márquez şi Carlos Fuentes. Sînt doar cîteva dintre cărţile care m-au însoţit de-a lungul formării mele. 3. Cel mai rău m-au plictisit "Mioriţa" şi Desculţ al lui Zaharia Stancu. Aş spune mai degrabă că sînt incompatibilă cu anumiţi autori cum ar fi Derrida sau G. Călinescu, romancierul. Vera Şandor, psihanalistă 1. Să citesc: întotdeauna promisiunea unei perfecte voluptăţi. Să nu citesc: în general, o prejudecată sau o intuiţie... 2. O carte nu, anumiţi autori da: Dostoievski, Pirandello, Faulkner, Yourcenar, Goethe, Freud, care scrie foarte literar. 3. Nu-mi amintesc pentru că pe acestea le abandonez. Nu am acest tip de masochism. Lucia T 1. Nu ştiu exact ce mă face să citesc literatură. Nu citesc nici pentru plăcere estetică, nici pentru cultură generală, nici pentru îmbogăţire spirituală, nici pentru dezvoltare personală şi nici ca să mă pricep la literatură - adică pentru nimic din toate astea în primul rînd. În primul rînd citesc pentru că aşa am apucat. Am citit odată, de mult, un prim roman. De atunci am vrut mereu altele, asta-i tot. La un moment dat, am luat din greşeală din biblioteca unei prietene un volum de poezii şi l-am răsfoit puţin, convinsă că e o plictiseală totală, ca poeziile de la şcoală. Nu era deloc aşa - de atunci am vrut mereu şi alte poezii. Pe parcurs m-am schimbat de cîteva ori, ceea ce mă atrăgea la început la o carte acum mă plictiseşte, ceea ce mă plictisea acum îmi place. Şi poate că o să mă mai schimb, nu se ştie niciodată. Cititul de literatură e o activitate impură, în primul rînd. O faci din multe motive, unele bune şi altele greşite, unele meschine şi altele nobile, unele lăudabile şi altele ruşinoase. Cred că le-am avut, le am şi-o să le am pe toate, chiar toate motivele posibile să citesc literatură. Pentru că aşa e literatura, are toate atracţiile din lume. Ştiu exact, în schimb, de ce n-am citit literatură cîţiva ani în şir. Pentru că nu eram în stare, mintea mea era veşnic ocupată cu altceva, cu probleme "serioase", cum ar fi ce-o să mănînc mîine şi cum o să mă descurc la serviciu şi cum să-mi plătesc datoriile. Îi înţeleg perfect pe toţi cei care spun că n-au timp să citească şi mai ales pe cei care spun că nu le stă mintea la asta. Îmi amintesc ziua în care m-am reapucat de citit. Era toamnă şi frig, m-am băgat sub plapumă cu o carte şi după un timp am simţit că anii de secetă s-au terminat şi că trăiesc din nou. A fost frumos şi încă e frumos. 2. Cred că da, m-au schimbat multe cărţi, dar mai ales m-au schimbat toate cărţile laolaltă. Nu mai ştiu unde am citit că literatura e ca un strat în creier, peste cel al reptilelor, al mamiferelor şi al oamenilor. Cei care citesc mai au o foiţă peste toate astea, o reţea în plus cu care gîndesc, cu care văd lumea, cu care trăiesc. Sigur că literatura m-a schimbat, mi-a dat al patrulea creier (mă rog, funcţionează şi el cum poate). 3. Cea mai recentă care m-a plictisit îngrozitor e Trainspotting de Welsh. N-am reuşit s-o termin, mă adormea mai ceva ca un somnifer. O fi greşeala mea, se poate.

Mai multe