22 de personaliăţi pentru 7 păcate

De îngăduinţă sau înţelegere, cred că se poate vorbi în raport cu omul care "suferă" de unul sau mai multe dintre aceste păcate, ca un fenomen individual, în timp ce toleranţa s-ar referi la păcatul sau păcatele în sine, ca fenomene sociale. În ce mă priveşte, pot deci privi cu îngăduinţă, chiar amuzament, un lacom înfulecînd de zor, dar ca fenomen repercutat la nivel de zeci şi mii de oameni, el este dezgustător. La fel, trufia, invidia, lenea, poate toate cele 7 păcate. Nu e vorba, la cele mai multe, de respingere morală indignată, ci pur şi simplu de dezgust. Aceste trei păcate, în plus, sînt atît de răspîndite public în noile "elite", adesea împreună cu incompetenţa şi nemila - păcat că nu intră şi ele pe lista celor 7 (9) păcate -, încît au devenit aproape o marcă distinctivă a actualei societăţi "avute" din România. Acest tip de comportament social dezgustător te izbeşte la concetăţeni îndată ce ieşi în stradă. Cum să-l tolerezi? Eu nu pot. Nu cred, de altfel, că sînt o excepţie. Priviţi în jur: nu aveţi impresia că sociabilitatea, poate chiar prietenia sînt în descreştere? Poate că intoleranţa - mută, căci nu putem nici să apostrofăm pe stradă tipii în cauză, fără a risca grave daune corporale! -, poate că această intoleranţă mută, deci, explică sictirul general din societate. Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici cu "scurtul" meu răspuns. Ioana Avădani: Lenea, monşer, lenea... ce întrebare! Trebuie să iesplicăm şi de ce? Madeea Axinciuc: 1) Păcatul celuilalt, căci măsura lui, dacă este păcat, nu o pot da; 2) Păcatul "fără de voie". Pare a fi inocent, în fapt nu este, căci te culpabilizează nu circumstanţial, pentru ce ai făcut, ci metafizic. Mirel Bănică: Cea mai mare îngăduinţă, toleranţă şi înţelegere o am pentru şi, mai ales, pentru lenevie. Pentru că a fi leneş cu metodă este o adevărată artă, din ce în ce mai greu de practicat într-o lume obsedată de performanţă, management, marketing, imaginea sinelui etc. În faţa valorilor postmoderne ale muncii la birou, în costum-cravată, lenea apare deci ca o adevărată valoare subversivă. Leneşul vede amănunte care celorlalţi le scapă, el are un ritm de viaţă "au ralenti", un avantaj în lumea nebună de astăzi. În fine, fiecare dintre noi este leneş în proporţie variabilă; lenea doarme un somn dulce în adîncul fiecăruia dintre noi. Prea puţini recunosc însă că sînt leneşi, iar cei care o fac sînt nişte virtuoşi, în ochii mei. Ar mai fi multe de spus despre legătura tainică între lene şi melancolie. Dar aici, Şeherezada, obosită şi leneşă tăcu, plecă să se ducă la culcare la ivirea ivorie a zorilor de zi... Paul Cernat: Lenea. E păcatul meu preferat din lista celor şapte capitale. De ce? Nu pentru că m-aş identifica, în visurile mele, cel mai mult cu idealul său aristocratic, de neatins, ci pentru că, dintre toate, mi se pare cel mai puţin agresiv la adresa semenilor, cel mai inofensiv în imediat. Vorba ’ceea: munca l-a creat pe om, dar nici lenea n-a omorît pe nimeni... E adevărat că perturbă procesul de producţie, dă economia peste cap (inclusiv pe aceea a bunurilor simbolice) şi că era cît pe ce să mă biruie şi pe mine acum, după sărbători, cînd era să omit a-ţi răspunde la timp. S-ar putea discuta mult şi bine despre pacifismul intrinsec lenei. Mi se pare totuşi regretabil faptul că leneşul din povestea lui Creangă a fost trimis la eşafod. Pe vremea lui Ceauşescu, dacă şomai, te arestau pentru parazitism, dar cel puţin nu te executau. Aşadar: trăiască lupta pentru Lene! Întrebare: cît de mult trebuie să munceşti pentru a-ţi cîştiga dreptul la Lenevie? Andreea Esca: Trufia?! Sau mînia... Nu sînt sigură..., dar între acestea două aş alege... Şerban Foarţă: O anumită înţelegere (îngăduinţă, toleranţă) faţă de cele şapte P-uri (înscrise, la poarta Purgatoriului, cu spada, pe fruntea lui Dante Aligheri, de către paznicul angelic: "Sette P ne la fronte mi descrisse / col punton de la spada..."), o am (fără să fac abstracţie de propria mea păcătoşenie sau, baremi, peccabilitate) în cazurile următoare: Lăcomia - la copiii mici; Desfrîul - la erotomani; Avariţia - la colecţionari; Invidia - la nici unul dintre semeni (cu excepţia pieselor... din vidia!); Mînia - la, în Templul din Ierusalim, a lui Iisus, gonindu-i pe zarafi; Lenea - "sub tegmine fagi" sau la plajă, în nisip (loc optim pentru "le marchand de sable"); Trufia - la cerşetorii Spaniei. Vlad Ivanov: Pentru nici unul, dragă Alex. Martin S. Martin: Desfrîul. Adrian Mihalache: Trufia, desigur, pentru că trezeşte aversiunea celorlalţi, deci implică riscuri. Toate celelalte păcate presupun o anumită indulgenţă faţă de tine însuţi, în timp ce trufia te obligă să fii mereu la înălţimea propriei imagini. Desfrîul şi lenea nu sînt energizante. Lăcomia şi avariţia sînt mic-burgheze. Invidia e descalificantă, iar mînia, doar o nebunie temporară. Acestea fiind zise, nu trebuie confundată trufia cu fudulia. Trufaşul, rămas singur după ce i-a sfidat pe toţi, îşi dă seama de nimicnicia lui absolută, cu toate că nu se îndoieşte de valoarea lui relativă. "Mă analizez - disper, mă compar - mă liniştesc." Dan C. Mihăilescu: Fireşte că şi la mine devine lenea cel mai dulce păcat. Luca Niculescu: Pentru aproape toate în doze mici, mai puţin avariţia, cred. O lume în care există doar cele şapte virtuţi ar fi probabil imposibilă şi, în mod sigur, anostă. Cea mai mare îngăduinţă o am pentru lene. Îmi place şi o practic deseori pentru că îmi permite să mă dedau lecturii, singurul viciu nepedepsit, nu-i aşa? Radu Paraschivescu: Simplul fapt că eşti păcătos te obligă la toleranţă faţă de păcatele altora. Cît despre ierarhizări, ele nu sînt doar greu de făcut, ci şi primejdioase. Fără să-ţi dai seama, te expui ridicolului. Cum să condamni, de pildă, lenea cînd te recunoşti cu atîta familiaritate în expresia "faire la grasse matinée"? Cum să înfierezi invidia cînd te visezi Bill Gates sau George Clooney? Cum să critici lăcomia cînd trăieşti în plin furor achiziţionist? Atitudinea radicală în faţa păcatelor denotă, după părerea mea, o anumită formă de ipocrizie. Nu putem fi intransigenţi, aspri şi colţoşi cîtă vreme păcatul se ascunde de multe ori chiar în propriul nostru confort de zi cu zi. Google nu e doar motor de căutare, ci şi de lene. Taxiul e prietenul sedentarismului, adică al comodităţii. Mînia te spală pe dinăuntru în faţa nedreptăţilor care ţi se ivesc din afară. Dar revin, ce facem cu lăcomia? Îl blamăm pe cel care şi-a burduşit frigiderul cu şunci, dar ne înclinăm în faţa celui care are zece mii de cărţi în bibliotecă. Lăcomia digestivă e un păcat, cea bibliofilă - o virtute. Nepătrunse sînt căile Domnului, încurcate sînt ieşirile spre limanul întrebării tale, Alex. Leo Şerban. De aceea rezum spăsit: am înţelegere pentru cinci dintre cele şapte păcate capitale. Nici măcar desfrîul nu mă crispează. Devin sever doar cînd vine vorba de avariţie şi trufie. Pe cea dintîi am contrazis-o de cîte ori am putut prin gesturi (poftim, devin lăudăros, ăsta nu e tot un păcat, sau măcar un păcăţel?), pe a doua n-o suport fiindcă poartă în ea sîmburele prostiei. Şi nu-mi plac proştii. Răzvan Penescu: Lenea. Nu lenea tip "Muieţi-s posmagii", ci lenea inventivă a celui care descoperă scurtături pentru a munci mai puţin. De exemplu, cel care a inventat telecomanda ca să nu se tot scoale să apese pe diverse butoane. Sînt mîndru de fiecare dată cînd reuşesc să fiu leneş. Că veni vorba, nici desfrîului nu am nimic să-i reproşez :). Iulia Popovici: Lenea mea şi desfrîul altora. Corneliu Porumboiu: Lenea. Pentru că sînt leneş. Tania Radu: Lenea. Mihaela Rădulescu: Cu sinceritate aleg desfrîul (că doar generează şi plăcere...) şi i-aş mai da o şansă - mult mai mică - mîniei (că doar e descărcarea potrivită...). Ana Maria Sandu: După ce i-am legat fiecărui păcat cîte un extrem de coadă, au rămas pe lista mea scurtă mînia şi lenea. În scurt timp însă am renunţat şi la lenea absolută care nu mai are legătură cu Oblomov, ci cu starea de moluscă, informă şi greţoasă. De îngăduinţa mea se bucură doar mînia, care înseamnă, în ultimă instanţă, revoltă pură. Păcat greu să te iei de gît cu Dumnezeu, dar pot să înţeleg că atunci cînd ordinea ta interioară se strică, devine vital să reacţionezi. Mînia face uneori lumea să se mişte, chiar dacă e un păcat grav. Dorin Ştefan: Lenea. Fiind un păcat cu precădere individual, implicaţiile în social sînt mai puţin periculoase/nocive. Cristian Teodorescu: Îmi place lenea oamenilor inteligenţi. Un prost leneş e o calamitate. Mă amuză şi uneori îmi stîrnesc nostalgii tinerii desfrînaţi. Cei copţi mi se par monotoni şi trişti. Dar una peste alta, ce poate fi mai reconfortant decît să descoperi păcatele altora, încît să le poţi suporta pe ale tale fără zgîndăreli de conştiinţă. Lucia Terzea-Ofrim: Orice discuţie despre păcate aduce a spovedanie, pentru că nici unul dintre noi, cred eu, nu vorbeşte despre nişte lucruri care i-ar fi absolut străine, dar pentru că nimic nu este perfect, nici chiar răul, nimeni nu poate excela în toate păcatele. Avem şi din punctul ăsta de vedere, cu toţii, lipsuri. În cazul meu, singurul păcat capital care îmi lipseşte din dotare, cu desăvîrşire, este invidia. Este o stare pe care nu cred să o fi trăit vreodată şi pe care nu pot pur şi simplu să o înţeleg atunci cînd o văd hidos zugrăvită pe chipul altora. Pe toate celelalte le-am experimentat într-o măsură mai mare sau mai mică şi, în consecinţă, dau dovadă de înţelegere atunci cînd le regăsesc, ca într-o oglindă, la cei din jurul meu. Pentru că nu sînt îndeajuns de pură nu îmi pot permite să am atitudini superioare de îngăduinţă sau toleranţă faţă de ceilalţi. Nu pot să am decît o înţelegere al cărei grad de empatie este direct proporţional cu felul în care mă recunosc în păcatele altora. Cu trufaşii, mînioşii, avarii, desfrînaţii şi lacomii mă identific relativ şi incomplet. Bolgia în care mă instalez cu adevărat comod - întinsă - este cea a leneşilor. Aşadar, mărturisesc că am cea mai mare înţelegere pentru acei semeni ai mei care nu ştiu ce să răspundă cînd harnicii din jurul lor le întrerup zăcutul cu întrebarea: cum poţi să stai aşa, fără să faci nimic? Cătălin Tolontan: Să nu suporţi trufia, dar să-ţi devină simpatică în iresponsabilitatea ei, asta e posibil numai pe vreme de criză! Să nu suporţi trufia, dar să citeşti reportajul savuros al unui ziarist occidental, care a vizitat celebra Harvard Business School acum cîteva săptămîni, cu prilejul centenarului. Acuzată că a plasat în epicentrul deciziilor financiare ale lumii absolvenţi cu o cultură hipercompetitivă, egoistă şi trufaşă, care au provocat furtuna mondială, celebra şcoală a afişat un banner pe care scria: "Liderii vor salva lumea!". Liderii de la Harvard, desigur. Care lume? Asta e chiar o întrebare trufaşă! Sever Voinescu: Lenea. Justificare: este singurul păcat care le temperează pe toate celelalte, mult mai periculoase pentru cei din jur. În plus, favorizează meditaţia, nostalgia şi melancolia, aceste stări binecuvîntate pentru fiinţă. anchetă realizată de Alex. Leo Şerban