17 ani şi jumătate

Părinţii mei s-au cunoscut în vara de dinaintea clasei a XI-a. Aveau amîndoi 17 ani. Au ajuns la starea civilă, la insistenţele lui, cînd încă nu împliniseră vîrsta legală, aşa că funcţionara le-a zis că trebuie să mai aştepte cîteva luni. Mamei i-a sugerat că n-ar fi rău să se mai gîndească şi să nu se arunce cu capul înainte în povestea asta. Cînd s-au reîntors să semneze actele, împliniseră 18 ani, se mutaseră împreună, îşi doreau să meargă la facultate, dar încă îi ajutau cu bani părinţii, pentru că nici unul nu era „în cîmpul muncii“. Mama rămăsese însărcinată. Nu cred că voia neapărat să se căsătorească. Şi nici nu prea avea încredere în puştiul cam bezmetic şi cam şmecheraş de lîngă ea. Dar, pentru copilul care era pe drum, părea o decizie responsabilă.

M-am uitat de nenumărate ori la poza lor de la cununie. Sînt îngrozitor de tineri şi de speriaţi. Mama poartă o rochie de mătase lila, scurtă, iar lîngă ea stă tata, îmbrăcat în costum, pentru prima dată în viaţa lui. Are plete, e slab şi înalt, şi hainele stau pe el ca pe gard. Ea e o puştoaică cu părul blond, care pare că s-a rătăcit acolo, de la o petrecere de şcoală. Amîndoi au un aer pierdut. Greutatea momentului i-a copleşit de tot. Şi, probabil, chiar dacă se ţineau bine de paharele cu spumant, le tremurau îngrozitor de tare picioarele.

S-au costumat în mireasă şi ginere mai tîrziu, cînd m-au botezat şi pe mine. Fotografiile de atunci mi se par triste. Deja începuseră discuţiile în cele două familii. Şi nici unul dintre adolescenţi nu era, de fapt, pregătit pentru cursa de oameni mari. Parcă cineva se grăbise şi le scrisese repede nişte roluri complicate. Nu conta vîrsta lor sau că-şi doriseră, la un moment dat, altceva pentru vieţile lor. Au intrat într-o horă căreia nu-i ştiau paşii, dar s-au conformat.

Tata a mai bîjbîit, s-a revoltat, a simţit mereu acel pistol rece la tîmplă. Mama, oricît de greu i-ar fi fost, a mers înainte. A mai pierdut nişte iluzii, dar nu i-a păsat. Am crescut împreună. Ne-am maturizat, pînă la urmă, toţi trei. Căsătoria lor încă rezistă.

M-am gîndit, uneori, că poate le-ar fi fost mai uşor pe cont propriu. Dar nici de asta nu sînt sigură. Cu puţin noroc, peste vreo 12 ani, ar putea sărbători nunta de aur.

N-am fost o familie tipică, deşi ne-am străduit. Căsătoria lor prematură am simţit-o tot timpul ca pe o piatră, pe care, vrînd-nevrînd, am rostogolit-o. Mama continuă să-mi spună că nu am dreptate. Nu mai contează.

M-am hotărît, însă, tot din adolescenţă, că n-o să mă mărit. Şi m-am ţinut de cuvînt. Hîrtiile alea semnate şi parafate – mi-am dat seama că nu sînt pentru mine. Nu am simţit niciodată nevoia acelui spectacol. Nu mi-a luat minţile. Şi nici rochii de mireasă, împopoţonate, n-am visat vreodată în copilărie. Dacă lucrurile se strică într-o relaţie, pot să plec, pur şi simplu, fără să fie nevoie ca alţii să mă elibereze legal. Ştiu că e o iluzie, dar încă mă face să mă simt bine.

De-a lungul timpului, oamenii s-au tot căsătorit în jurul meu. Au chefuit bine şi, după doi-trei ani – sau nici atît –, aflam că au divorţat. Alte desfăşurări de forţe, alte suferinţe făcute publice, împărţite frăţeşte şi cu familia lui, şi cu a ei. Tot ca la nuntă, cu tot neamul, pentru fiecare cîte o ciosvîrtă.

Nu există reţete pentru relaţii. E ca la loterie. Unii reuşesc, cu acte sau fără, să meargă o bucată de drum împreună, alţii se împotmolesc.

Verighetele late, de pe degete, nu ţin de cald. Mă uit în continuare la ele ca la nişte amulete triste. Par că urlă din toţi rărunchii: „Uite, sînt al cuiva, sînt luat.“ Şi, orice aş face, nu reuşesc să-mi scot din cap că nu e la mijloc decît o bucată strălucitoare de ipocrizie.

Dar poate că mi se pare mie. V-am zis, nu vin chiar dintr-o familie exemplară. Iar una dintre primele mele amintiri e cu tata, care a anunţat că şi-a pierdut verigheta. Cică o lăsase undeva, pe o chiuvetă, cînd s-a spălat pe mîini, şi apoi n-a mai găsit-o, dispăruse. Nu l-a crezut nimeni, dar nici nu a mai înlocuit-o.

Foto: Silviu Gheţie