11 reporteri curioşi

1) De ce anume aveţi nevoie pentru a face un reportaj bun?
2) Ce lipseşte la noi pentru a face reportaje?
3) Care este subiectul preferat căruia i-aţi dedicat (sau căruia i-aţi dedica) un reportaj?

● Ramona BĂLUTESCU, timisoaraexpress.ro

1. Cred că primul lucru necesar este „stofa de reporter“ a celui care scrie. Lipsa de frică în a privi, a vedea, a spune ce vede, dincolo de convenţional, de standard. Capacitatea de a te sprijini pe tine însuţi, cu percepţiile tale, în ceea ce scrii. Apoi empatia, curiozitatea. Le-am pus în al doilea rînd, pentru că fără curiozitate faţă de un subiect poţi scrie un reportaj, chiar bun, de e musai, dar fără „stofă“ – nu. Şi empatia e importantă – de nu poţi respira aerul lucrului despre care scrii sau „să-i mănînci pîinea“, se va simţi. Şi, nu în ultimul rînd, ai nevoie de cîteva bilete de tramvai, de tren sau de avion. Spun asta aici pentru că au fost situaţii în care am tînjit după aşa ceva, şi le-am dat eu din buzunar.

2. Bună întrebare. Am avut şefi, în timp, care au spus că, în politica ziarului lor (naţional, şi condus de oameni care nu ştiam foarte clar ce legătură efectivă au cu presa) ar trebui să fie mai degrabă loc pentru chestii comerciale ale momentului, decît pentru reportaj, pentru că „nu-l citeşte nimeni“. Apoi am dat de oameni care au spus că nu citesc aşa ceva pentru că e... prea lung. Deşi spuneau că citesc cărţi. Cred că deprinderea de a citi o poveste frumoasă şi interesantă (presupunem că vorbim despre asta) vine din şcoală şi merge în paralel cu obiceiul de a mai citi, totuşi, cărţi. Dacă omul alege facilul, telenovela de TV, ştirea cu viol sau cu metresa fotbalistului, nu prea mai e loc de reportaj. Deci cititorii ni-i creştem sau nu-i avem.

3. Scriu mult despre sănătate şi despre culte, felia legată de istoria şi prezentul greco-catolicilor în România. Mi-ar plăcea să scriu despre cum s-a ajuns la o nouă etapă a relaţiilor cu ortodocşii, în care un X ortodox a făcut şi a dres ca un Y greco-catolic să-şi facă vocea auzită în ce priveşte deciziile pe linia cultelor etc. Dar asta e deocamdată SF – mai degrabă vom ajunge să scriem despre transplantul de cord-pulmon, pe care îl aşteptăm de o vreme şi în România. 

● Marius COSMEANU, blog.cosmeanu.ro

1. O idee suficient de atractivă să te obsedeze zile, săptămîni în şir, pînă ajungi să fii făcut în fel şi chip de cei din jur: euforic, distrat, visător, depresiv, îndrăgostit, bolnav, flegmatic, nepăsător, irascibil, dus, autist, ignorant, antisocial, măgar, panaramă sau mare pungaş. Apoi, o documentare pasională, stabilirea la ceas a întîlnirilor şi, eventual, o discuţie cu un cunoscător receptiv şi generos, cu care să-ţi conturezi socoteala perfectă de acasă. În fine, ar mai fi kitul de supravieţuire: rucsac, bani (şi în buzunar, şi pe card), ceva cu care să te legitimezi, telefon, reportofon (verificat, cu destule minute pentru înregistrări, inclusiv pentru cele neanticipate), baterii/acumulatoare încărcate (+rezerve), un Moleskine pentru reporteri (nu, nu din snobism), creion (poţi scrie cu el şi „în sus“ şi, mai important, grafitul nu se dizolvă dacă, Doamne fereşte!, dă de apă), haine în ton cu momentul, oamenii şi locul (+ pelerină de ploaie şi ceva călduros, poate te prinde seara), puţină mîncare şi băutură, medicamente, batiste şi tabac, dacă eşti dependent. Opţional: laptop, iPad, iPod, căşti, cameră foto/video sau alte electronice, ceva de citit, o ploscă cu single malt de cea mai bună calitate, muzicuţă, prezervativ(e) şi ce o mai fi nevoie. În rest, cîteva sugestii personale. Deschide ochii şi lasă-ţi intuiţia să lucreze. Reţine impresii, emoţii şi nespusuri. Nu ignora detaliile, pot fi cruciale. La scris, fii onest, exact şi clar. Şi nu uita de Sfînta Cincime: cine, ce, cînd, unde şi cum. Însă nici de rostul tău fundamental: scrii un reportaj, nu un raport.

2. În primul rînd, atrofierea unei culturi, ca să nu spun a unui cult al genului, completată de problemele (grave!) de fond: lipsa încrederii, suspiciunea apriorică şi reţinerea oamenilor în faţa unui străin, mai ales în faţa unuia care vrea să spună lumii întregi ce a auzit... Jurnaliştii (de reportaj) devin încet-încet nişte suspecţi care se bucură tot mai puţin de complicităţi constructive. Semn rău: lumea e tot mai puţin dispusă să (le) tragă cu ochiul.  

3. Optez pentru unul imaginar: „Boema Sulinei interbelice“. 

● Oana DAN, dela0.ro

1. Un prieten avea o vorbă: a good fuck takes time and money. Cam aşa e şi cu un reportaj bun. Din păcate, dacă lucrezi într-o redacţie, e complicată relaţia cu timpul, iar dacă eşti de capul tău (freelancer), e complicată relaţia cu banii. Şi uite-aşa, e cam greu în zilele noastre să se întrunească cele două condiţii de bază pentru a face un reportaj bun. Bineînţeles, la acestea se adaugă interesul, pasiunea, cultura, disponibilitatea de a asculta şi de a înţelege, şi toleranţa.

2. În redacţii lipseşte, deci, timpul, dar la asta se adaugă şi dimensiunea redusă a echipelor de jurnalişti, supraîncărcarea lor şi, mai ales, incapacitatea celor care conduc instituţii de presă de a vedea dincolo de interese directe şi de multe ori meschine. Iar dincolo de asta, din păcate, există o anumită irelevanţă care a lovit meseria de ziarist şi de pe urma căreia are de suferit şi genul jurnalistic numit reportaj.

3. Nu am un subiect preferat, deşi – vorba lui Bukowski – umblu cu nişte idei în mine pe care, de cele mai multe ori, le ucid. Ceea ce mă atrage cel mai tare la reportaje este faptul că tot procesul, de la idee pînă la text, presupune să ai de-a face cu totul felul de oameni. Iar bogăţia asta – cu plusurile şi minusurile ei – te modifică, chiar şi numai cînd te scoate din zona de confort şi te obligă să gîndeşti şi să te adaptezi diferitelor contexte în care te afli. Mai mult, orice tulburare a inerţiei (şi asta e boala grea la ziarişti, myself included) e, din punctul meu de vedere, un pas înainte. 

● Gabriel DOBRE, decatorevista.ro

1. De o poveste bună, adică un subiect concret care să vorbească despre temă mai mare, cu personaje care să-mi permită accesul în vieţile lor pentru o perioadă mai lungă (deci, nu doar cîteva ore), de un editor cu care să mă sfătuiesc pe parcursul documentării, de un plan detaliat de documentare, apoi de o structură clară, de mai multe drafturi şi feedback de la editor pînă textul devine ceva mai mult decît o chestie pe care să o înţeleg doar eu plus cîţiva prieteni.

2. Cum avem totuşi oameni care fac asta, aş zice că nu ne lipseşte mare lucru. Ba chiar avem nişte chestii în plus care ne împiedică pe mulţi să facem reportaje. În special orgoliu – scriem prea des la persoana I şi credem că ce am scris din prima e atins de geniu sau că ştim deja ce gîndesc cei despre care scriem (nu sînt mulţi cei capabili să stea pe teren şi să facă uneori şi zeci de interviuri pentru un articol). Desigur, răspunsul previzibil, pe care, recunosc, l-am dat şi eu de cîteva ori, ar fi lipsa de resurse (timp, bani). Dar e uşor să dai vina pe ceva ce nu poţi controla şi să baţi pasul pe loc, îmbufnat că nu ţi se recunoaşte geniul. Am zis de două ori „geniu“. Credem prea mult în aşa ceva sau într-un soi de har, de talent, care de fapt ar trebui să vină din muncă, exerciţiu.

3. Dacă aş avea doar un subiect preferat, aş ajunge ca Hruşcă, să cînt doar de Crăciun. Aşa, încerc să-mi păstrez vie curiozitatea şi să îmi pun cît mai multe întrebări despre ce se întîmplă în jur: de ce sînt atît de multe infracţiuni cu carduri în Rîmnicu Vîlcea şi în Suceava? Cine e bărbatul care a plecat cu caiacul pînă în Veneţia şi de ce? De ce Giurgiu are cea mai mare rată de picaţi la examenul pentru carnet de conducere? Uneori, răspunsul la o întrebare din asta ascunde o poveste faină sau, dacă vrei, un reportaj bun. 

● Cătălin HOPULELE, opiniastudenteasca.ro, ziaruldeiasi.ro

1. Viorel Ilişoi crede, convins, că există un Dumnezeu al presei. Unul care veghează asupra jurnaliştilor şi a subiectelor la care aceştia se-nhamă. Fără un astfel de noroc, care seamănă leit cu o intervenţie divină, sînt şanse mari ca un reportaj cu potenţial enorm să se transforme într-unul care să fie lipsit de substanţă, oricît de bine l-ai scrie. Apoi, păstrînd proporţiile analogiei, este nevoie de aceeaşi pasiune pe care o au duhovnicii, pentru că, de cele mai multe ori, ajunşi în faţa ta, oamenii ţi se spovedesc. Dacă nu empatizezi cu ei, dacă nu ştii să-i asculţi, degeaba ai în spate o redacţie care investeşte în tine, îţi dă timpul necesar să-ţi documentezi subiectele şi nu condiţionează statutul tău de reporter de prezenţa zilnică în spatele unui birou. Chiar dacă ultima nu e necesară, ar fi utilă şi o astfel de utopie.

2. Fără a generaliza, aş spune că este nevoie de viziune. Din ce văd eu, din exterior, reporterii buni pleacă din redacţii şi îşi iau cu ei şi reportajele. Se formează insule, iar specia, încet-încet, se nişează. De altfel, e discutabil şi faptul că a fost vreodată una de larg consum. Însă astăzi reportajului îi lipsesc o interfaţă şi un mijloc de distribuire care să-i fidelizeze publicul, şi aşa puţin. Pentru că, în insulele care se nasc în jurul reporterilor, există riscul să se formeze realităţi paralele, în care „splendid, maestre!“ să ia locul unei critici constructive. Avem oameni foarte buni, care scriu texte minunate, cred că efortul constă în a convinge publicul de asta.

3. Mihai Tun a stat 46 de ani la cîrma comunei Cucuteni, fiind cel mai longeviv primar din Europa. M-am întîlnit cu el în 2009, a fost unul dintre primele reportaje ample pe care le-am realizat. Acum, dacă l-au ţinut puterile, ar trebui să aibă 80 de ani. Nu cunoscusem şi nici nu am aflat încă un om cu o pasiune şi bucurie mai mare decît ale sale, care să nu se lase măcinat de uzura timpului. Îmi place să cred că, pornind de la domnul Mihai, am început să fur învăţături din poveştile de viaţă ale personajelor mele. 

● Oana MOISIL, vice.com/ro, formula-as.ro, totb.ro

1. Pentru un reportaj bun, am nevoie să înţeleg povestea. Pentru asta, trebuie să ascult, să ating, să miros, să aştept, să văd, să pun multe întrebări, să documentez subiectul şi în afara terenului şi să scriu sincer, cît mai sincer. Odată ce-am înţeles, am nevoie să găsesc firul narativ, pe care-l caut în detalii mărunte, din care povestea creşte în multe imagini de cuvinte. La sfîrşit, am nevoie să simt că am creat un tablou de oameni, întîmplări şi sens. Pentru mine, sensul unui reportaj stă în a-i face pe cititorii, care nu sînt parte din poveste, să simtă că povestea este parte din ei şi din lumea în care cresc, luptă şi speră.

2. Jurnalismului îi lipsesc chiar ceea ce-ar fi trebuit să fie pilonii lui: răbdarea, entuziasmul, curiozitatea şi curajul de-a căuta adevărul sub limbile de lemn şi dincolo de uşile închise, trîntite sau sigilate de contractele de sponsorizare ale trusturilor media. Motivele acestor lipsuri sînt, de multe ori, alte lipsuri: banii, timpul şi instituţiile media în care să simţi că eşti mai mult decît o portavoce seacă a evenimentelor care curg pe bandă rulantă. Nu cred, însă, că asta ar trebui să justifice atitudinea prea multor jurnalişti care au uitat că jurnalismul este, în primul rînd, pentru oameni. Dacă aş prescurta, aş spune că jurnalismului îi lipsesc jurnaliştii. Mai ales jurnalismului care ajunge la cei mai mulţi prin televizor.

3. Subiectul căruia i-am dedicat cel mai mult timp (şase luni) este cel al fenomenului deshumărilor din Roşia Montană, pe care îl puteţi citi pe vice.com/ro. Mi-aş dedica timpul investigării subiectelor de natură politico-corporaţională şi poveştilor cu oameni care, prin felul lor de-a trăi, inspiră şi dau speranţă. 

● Dan POPA, hymerion.ro, HotNews.ro

1. De timp. Aici stau cel mai rău. Subiecte sînt la tot pasul. Citind Brunea-Fox sau, mai recent, Viorel Ilişoi ori Vlad Mixich (nemaivorbind de excepţionalele texte ale Magdalenei Boiangiu, Tita Chiper, Irina Nicolau, Iaromira Popovici şi mulţi alţii de la Dilema veche), realizezi că nu de subiecte ducem lipsă. În fond, subiectul e doar un pretext care permite altor „ingrediente“ să iasă în faţă. E ca la o ciorbă – condimentele îi „ajustează“ gustul final.

2. Cred că timpul şi timpurile. Sau, mai la rigoare, lipsa timpului şi excesele acestor timpuri. Cunosc gazetari excepţional de înzestraţi care nu au timp, aşa cum ştiu oameni născuţi, iar nu făcuţi să scrie reportaje, care s-au refugiat pe bloguri după ce redacţiile le-au tăiat la jumătate leafă sau i-au pus pe liber. Mai e ceva: asistăm la o tabloidizare a acestei specii gazetăreşti. Ni se transmit „reportaje“ de la nunta Biancăi Drăguşanu, de la cea a lui Cătălin Măruţă, deşi ele nu au mai nimic în comun cu reportajul. Am văzut deunăzi un asemenea reportaj dintr-un sat afectat de inundaţii. Tot materialul era făcut de către un reporter care stătea în apa pînă la genunchi şi povestea un soi de rubrică meteo, fără să fi discutat cu cineva din sat, fără să fi spus măcar o „poveste“. Dar pe ecran stătea scris mare: REPORTAJ.

3. Nu am un subiect preferat. Am să vă dau un exemplu: am fost azi în piaţa din Berceni, unde o bătrînă vindea nişte cartofi şi cîţiva ardei diformi, dar crescuţi la ea în curte. În jur, găseai doar marfă importată din Turcia, dar coada din piaţă era la taraba bătrînei. Ar fi meritat un reportaj, despre cum rezistă ea acestui asalt al mărfurilor turceşti infinit mai arătoase, dar mi-am amintit că astăzi îmi expiră deadline-ul pentru trei analize economice şi o cercetare statistică. Cînd să te mai „iroseşti“ în reportaje?

● Sintia RADU, esquire.ro

1. Depinde de reportaj. Sînt reportaje bune, care îţi pot lua o zi, altele îţi pot lua ani. La cele mai lungi, e nevoie de timp, bani, răbdare, sprijin din partea redacţiei şi uneori din partea celor apropiaţi, de editori deschişi la minte, de un subiect cu miză mare, un personaj memorabil şi o acţiune în derulare, care să atingă o finalitate în timp util, adică înainte să fie nevoie să-ţi publici reportajul.

2. Nimic din ce nu lipseşte şi prin alte părţi – adică bani, timp, editori deschişi la minte, predispoziţia cititorului pentru poveşti cît mai lungi şi tot aşa. Dar nici pe afară nu se investeşte masiv în asta şi nici lumea nu e în general fană a poveştilor lungi, cît timp acele poveşti nu sînt despre ceva cu adevărat interesant. Nu e o surpriză pentru nimeni că trăim în secolul vitezei şi că funcţionăm cu toţii pe repede-nainte. Cu alte cuvinte, dacă vrei să faci reportaje pe care să ţi le citească cineva, vino cu subiecte bune şi pregăteşte-te să munceşti mult. Aşa e peste tot.

3. Un reportaj despre tranziţia de la un sex la altul – din punct de vedere medical şi legal – a unei persoane transsexuale, în România postcomunistă. 

● Elena STANCU, marieclaire.ro, dilemaveche.ro

1. E important să-ţi placă subiectul şi să fie legat de interesele tale. Mai ales atunci cînd dedici cîteva luni respectivului subiect. Şi cît mai mult timp pentru documentare şi pentru a sta lîngă cei despre care scrii. Restul sînt lucruri de manual.

2. Orice jurnalist român se plînge de două lucruri: lipsa fondurilor şi a timpului. Puţini jurnalişti de la noi îşi permit luxul de a putea lucra luni de zile la un singur subiect, de a avea răgazul să se apropie de el şi să-i înţeleagă nuanţele. Majoritatea celor care reuşesc asta sînt oameni dispuşi să facă sacrificii, care pun bani de la ei, îşi petrec orele de după program, week-end-urile, concediile, documentînd un subiect care-i intereseză. Redacţiile nu au bani pentru deplasări şi pentru documentarea pe termen lung a unui material – sau dedică sume minuscule acestui lucru – şi îl vor pe angajat în birou să producă ştiri şi articole, la fel ca în uzină şuruburi şi piuliţe. Lipsa resurselor s-ar putea compensa prin călătorii low cost şi mult entuziasm, însă angajatorii nu sînt nici măcar dispuşi să-i ofere jurnalistului timp. Am prieteni care scriu la proiectele lor sau lucrează la burse de jurnalism sacrificîndu-şi zilele de concediu, fără să fie susţinuţi în vreun fel de publicaţiile pentru lucrează.

3. La începutul acestui an, am cîştigat o bursă oferită de Balkan Fellowship for Journalistic Excellence şi am lucrat cîteva luni la un subiect legat de sistemul medical românesc. A fost prima oară cînd m-am concentrat atît de intens pe un singur material (care va avea în final doar 2500 de cuvinte), am călătorit mult prin ţară şi în afara ei şi am lucrat cu un editor excelent, de la care am învăţat mai mult decît am învăţat în cei opt ani de cînd lucrez ca jurnalist.

● Sorana STĂNESCU, decatorevista.ro

1. Cred că subiectul, story, ar trebui să decidă genul textului pe care îl scriem. De aceea, pentru un reportaj bun am nevoie de un subiect potrivit. De personaje, de un arc narativ, de locuri în care se întîmplă acţiunea, de lucruri pe care să le văd, să le simt, înainte de a le relata. La fel de important însă este un editor care să accepte să ofere suficient spaţiu reportajului şi să înţeleagă utilitatea acestui gen şi nevoia oamenilor de a citi poveşti.

2. Cred că, din păcate, lipsesc oamenii care să iasă din redacţie şi să meargă pe teren. Şi să stea acolo o zi, două sau atît cît trebuie pînă să înţeleagă povestea şi să scrie textul. Şi nu e neapărat vina lor, căci ei trebuie să acopere din birou şi educaţie, şi sănătate, şi evenimente speciale, şi au normă de două spread-uri de la o ediţie la alta. Sau, în cazul Televiziunii, ies din birou, dar stau numai o zi pe teren, pentru că nu există bani pentru a ţine o echipă în deplasare, fie ea şi o echipă de doi. Nu în ultimul rînd, cred că, într-o oarecare măsură, lipseşte disponibilitatea de a asculta mai mult, de a fi atenţi la detalii, de a observa cu toate simţurile. Ispita de a scrie texte de opinie şi a le califica drept reportaj se dovedeşte uneori prea puternică.

3. Ultimul subiect căruia i-am dedicat un reportaj este dislexia, cea mai frecventă tulburare de învăţare din lume: ce înseamnă să fii dislexic în România, ţara unde această inabilitate practic nu există – nu e identificată, nu e diagnosticată şi nu e tratată. Pornind de la acest articol din DoR#12, am realizat şi un reportaj de 48 de minute, care a fost difuzat în octombrie, la TVR. 

● Lina VDOVÎI, lina.casajurnalistului.ro, theblacksea.eu

1. Există un singur gest pe care-l voi asocia mereu cu ceea ce se cheamă un reportaj bun. Îl făcea bunul meu profesor de la Iaşi, Daniel Condurache, şi era inconfundabil, aşteptat cu inima cît un purice la fiecare şedinţă de analiză. Se uita încruntat în pagina de ziar, urmau cîteva secunde de linişte monumentală şi, dacă te pupa norocul în ziua respectivă, lovea de două ori cu arătătorul în lemnul masiv al mesei rotunde în jurul căreia aşteptam umili verdictul şi spunea: „E bun!“ Ce însemna asta? Că ai avut o poveste puternică, scrisă cu măiestrie şi talent şi, mai ales, cu multă emoţie. Se întîmpla rar, chiar dacă te străduiai de fiecare dată, tăiai, te poticneai, rescriai cu teamă, încropeai alte şi alte începuturi, meşteşugăreai necontenit la şapou şi intertitluri. În schimb, primeai o certitudine pe care nu ţi-o putea lua nimeni. Cu certitudinea asta am rămas şi astăzi. Ştiu că o poveste merită scrisă, dacă la final, undeva, într-un alt capăt de ţară, cineva ar bate cu degetul în masă şi ar spune: „E bun!“.

2. Lipseşte dorinţa. Nu scrie reportaje doar reporterul care nu-şi doreşte asta cu-adevărat. Şcoli bune şi modele avem, subiecte se găsesc cu carul, iar dacă textul e reuşit, se va găsi neapărat o publicaţie dispusă să-l publice. Mai nou, există şi formele alternative de jurnalism, în care-ţi faci un site/blog, scrii cu seriozitate şi onestitate, formezi o comunitate şi te susţii din donaţiile
cititorilor. Avem modelul de la Casa Jurnalistului, o dovadă clară că se poate.

3. Lichidatorii de la Cernobîl. Este subiectul primului meu reportaj, publicat în Opinia studenţească şi, ca prima dragoste, are un loc special în sufletul meu. În primul an de facultate, am scris fără experienţă şi cu naivitate despre unul dintre acei bărbaţi trimişi cu forţa la locul accidentului pentru a construi un sarcofag în jurul centralei nucleare. Acum, după cinci ani, m-aş arunca în inima acelei comunităţi tot mai restrînse, aş găsi toţi lichidatorii, aş sta cu ei cîteva luni şi le-aş reda apoi povestea cu mult mai multă responsabilitate şi emoţie.  

anchetă realizată de Marius CHIVU 

Foto: Vlad EFTENIE