11 martie 2011 - Sfîrşitul lumii în Tohoku

Dacă ai întreba un japonez care sînt lucrurile de care se teme cel mai mult, ţi-ar răspunde, probabil, fără ezitare: jishin, kaminari, kaji, oyaji, adică, în traducere, cutremur, fulger, foc şi mînia părintească. De-a lungul timpului, Japonia nu a dus lipsă nici de cutremure devastatoare, nici de incendii care au distrus din temelii oraşe întregi.

Cutremurul din 11 martie 2011 m-a găsit la universitate. Cele cîteva zeci de secunde cît a durat mi s-au părut o eternitate. „Aţi simţit?“ Colegii japonezi, de altfel foarte calmi în astfel de situaţii, erau uşor neliniştiţi. În drum spre casă, dau drumul la radio. „Un cutremur cu magnitudinea de 9 grade s-a înregistrat astăzi în regiunea Tohoku (aproximativ 220 km la nord de Tokyo şi 420 km de Nagoya, oraşul unde locuiesc) la ora...“ Doamne, îmi zic, nouă grade? Anunţul continua, „Pericol de tsunami (valuri seismice), părăsiţi imediat zonele de coastă, refugiaţi-vă în zone înalte...“. Nimic nu m-a pregătit însă pentru ce aveam să văd la televizor mai tîrziu – un imens val negru măturînd cu o forţă apocaliptică maşini, case, vapoare, poduri, ca pe nişte cutii de chibrituri. Oamenii alergau îngroziţi, căutînd un refugiu din calea stihiei dezlănţuite. Prea tîrziu. Sfîrşitul lumii venise deja pentru mai bine de 15.000 de suflete. Îngrozită, sun în ţară, trimit mesaje familiei şi prietenilor. La televizor se transmit non-stop imagini şi informaţii. Crainicii TV, de obicei perfect aranjaţi, sînt răvăşiţi şi obosiţi. Semnalele de avertizare seismică nu contenesc. O nouă problemă – o explozie la reactorul 1 al centralei nucleare Fukushima. Primim asigurări că o catastrofă ca acelea de la Cernobîl sau Three Mile Island nu e posibilă la Fukushima. Teoretic. Dar cine s-ar fi gîndit pînă atunci că ar fi teoretic posibil ca un ditamai vaporul să ajungă tocmai pe acoperişul unei clădiri? Situaţia devine de necontrolat. Alte explozii la reactoarele 2 şi 3 urmează. Sîntem lipiţi de ecranul televizorului. Guvernul ne asigură, cu jumătate de gură, în fraze alese şi vagi, că se face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru prevenirea unui dezastru nuclear. Panica începe să ne cuprindă. Presa străină face agitaţie. „Fugiţi cît mai aveţi timp, o catastrofă nucleară este iminentă!“ Ambasada noastră începe să pregătească evacuarea românilor – se întocmesc liste cu adrese şi nume, se dau telefoane. Mulţi dintre prietenii români nu se gîndesc să plece. Au slujbe aici, au familii. Francezii îşi evacuează şi ei conaţionalii. Japonezii nu fug, nu au unde. La biroul de imigrări – cozi interminabile, îngrijorare. Toată lumea stă cu ochii pe televizoarele care transmit ştiri de la locul dezastrului şi comunicate guvernamentale de presă. Zona de evacuare este extinsă de la 5 km la 20 km în jurul Reactorului 1, cel mai grav avariat de explozie. Cei peste 300.000 de sinistraţi sînt înghesuiţi în săli de sport la şcoli şi licee. În martie, iarna e încă în drepturile ei, în nord-est. Nu ajung kerosenul pentru încălzire, păturile, medicamentele, apa potabilă, conservele, produsele de strictă necesitate. Aerul este de nerespirat, situaţia – disperată.

Estimp, în Nagoya viaţa continuă aparent neschimbată. Lumea e pe stradă, la cumpărături, mergînd spre casă sau spre serviciu... Calmul, deşi bine disimulat, e doar de faţadă. Din magazine au dispărut bateriile, apa plată, pîinea, orezul, conservele şi tăieţeii instant. În aproape douăzeci de ani de Japonia, este prima oară cînd văd rafturi goale în magazine. Nimeni nu se panichează, nimeni nu vociferează. Totul se desfăşoară normal, într-o linişte aproape solemnă. Oamenii înţeleg că situaţia e critică şi încearcă să nu complice lucrurile mai mult. „Sinistraţii au mai multă nevoie de apă decît noi.“ Am înţeles atunci că solidaritatea nu înseamnă neapărat a te jelui mai tare decît ceilalţi sau a-ţi goli buzunarele în cutia milei, ci comportîndu-te decent în situaţii extreme.

Au urmat luni grele de muncă intensă pentru dezgroparea oraşelor de sub munţii de moloz şi resturi. La un an şi mai bine de la dezastru, situaţia încă nu este complet sub control la centrala nucleară – nivelul radiaţiilor în zonă şi în cele trei prefecturi afectate, Miyagi, Ibaragi şi Fukushima, depăşeşte cu mult media normală. Oamenii din zonele evacuate nu s-au întors încă la casele lor. Lumea se agită, demonstrează împotriva redeschiderii centralelor nucleare. Politicienii şi „băieţii deştepţi“ au însă alte planuri. Cu toate acestea, întreaga populaţie s-a alăturat efortului de reconstrucţie. Fără declaraţii sforăitoare sau lamentări exagerate, cu muncă, răbdare şi tenacitate. Drumurile au fost refăcute, grămezile de moloz au fost îndepărtate, iar viaţa începe să reintre în matcă. S-ar putea spune că zeii n-au fost prea darnici cu Japonia. I-au dat în schimb un popor care, deşi greu încercat, a găsit şi acum, ca de fiecare dată, puterea să se ridice şi să o ia de la capăt, strigînd Gambare Nippon!

Niculina Nae este traducător-interpret, profesor la Nagoya University of Commerce and Business, Japonia.