Un master, două mastere... şi mai multe întrebări
Am avut masterele visurilor noastre. Nu vă e dor de ele? Mie, da.
Cu mult înainte să bată prin universităţile româneşti tornadele reformei Bologna, acestea începuseră să îşi construiască programe de master; era prin 1994-1996, iar programele erau concepute într-o libertate care ne face, azi, nostalgici: elitiste, cu discipline de performanţă, durau cîte trei şi patru semestre (adică, perioada de studii bugetate a unui student care termina licenţa în patru ani se mai lungea cu încă doi!), cu profesori străini prestigioşi pe care în sfîrşit îi vedeam predînd şi la noi, în carne şi oase, cu tăieturi interdisciplinare ameţitoare, astăzi, pentru oricine lucrează la planurile de învăţămînt. Totul se plătea – (treaba statului de unde!) – şi, în consecinţă, am aflat după cîţiva ani de fericire masterală că totul se plăteşte: că universităţile au făcut datorii mari, că facultăţile sînt pe deficit (propoziţie mai importantă în existenţa mea profesională decît oricare dintre versurile „Odei în metru antic“), că masterele astea sînt bugetofage şi că aşa nu se mai poate. Era de aşteptat: absolvenţii de master rămîneau cu visul elitelor în creier (şi, îndrăznesc să adaug, cu cunoştinţele adecvate viselor), voiau toţi doctorate şi posturi în cercetare şi-n învăţămîntul superior, plecau în lumea largă ca nişte rachete cosmice ultraperformante... un adevărat scandal, în lumea economiei de piaţă şi a politicilor concordanţei optime între programele universitare şi cererile de pe piaţa muncii.
Avem un program de master. Ce facem cu el? Facem ce vrem, rezultatul nu contează.
Căderea din mitul originar în istoria cotidiană s-a întîmplat, şi în ceea ce priveşte masteratele, odată cu reforma Bologna. Visam o universitate reformată şi ameliorată radical, universitatea noului mileniu – de unde se vede dreptatea zicalei „Fereşte-mă, Doamne, de visele care devin realitate!“. Masteratele pentru elite ştiinţifice au murit în faţa masificării învăţămîntului universitar.
Întrerupt după primii trei ani (de licenţă), parcursul formativ universitar al unui tînăr de azi poate – sau nu – să continue cu un master de încă doi ani (în cazul facultăţilor umaniste şi al celor de ştiinţe dure, cel puţin). Conceput în numele mobilităţii de carieră, al noilor politici de lifelonglearning, al nevoii oricărui tînăr de a-şi ajusta din mers opţiunile de carieră (dacă după trei ani constată că vrea să înveţe altceva, de ce să nu poată schimba traseul?), al ameliorării ofertei de studii, al deschiderii inter- şi chiar transdisciplinare etc. etc., noul master de tip Bologna promitea paradisul studiilor universitare de performanţă (un rai „mobil“ şi – să nu uităm – „adecvat“ la realitatea noului mileniu). De fapt, masterul a fost foarte repede asimilat unei trepte necesare, de nu chiar obligatorii, în inserţia pe piaţa muncii: dacă vrei un job mai bun, trebuie să ai un master. Un master în... ce specializare? Din motive lesne de înţeles, rămîn la exemplele domeniului meu – dar cred că situaţia este, sub aspectele discutate aici, aproape generală. Surpriza legislaţiei româneşti – care la surprize e foarte bună, orice s-ar zice – a fost că a reglementat strict angajarea absolvenţilor cu studii universitare în învăţămîntul secundar (principalul angajator al absolvenţilor de Litere, Matematică, Geografie, Fizică, Istorie etc.): cine are numai licenţă predă numai în învăţămîntul obligatoriu (clasele I – VIII/IX), cine vrea să perdea la liceu trebuie să aibă şi master!
Adînc gîndită, dar neterminat scrisă, reglementarea ministerială uita să mai spună însă în ce domeniu – faţă de studiile de licenţă, respectiv faţă de specializarea în care avea să predea noul profesor – trebuia să fi fost obţinută diploma de master. Situaţiile rezultate de aici ţin de domeniul absurdului: un licenţiat în Limba şi literatura franceză nu poate preda franceza la clase de liceu decît dacă are studii masterale de... Istoria relaţiilor internaţionale? Meloterapie? Antropologie? Franceză? Limba japoneză? Nu existau precizări legale în acest sens, inspectoratele şcolare aranjează lucrurile la angajare – să sperăm că o fac după legea bunului-simţ, dînd orele celui cu masterul la franceză. Să nu credem, însă, că somnul legii n-ar naşte şi monştri, în ţara unde totul se aranjează, pînă la urmă. Licenţiaţii fără master îşi găsesc greu posturi pentru că şcolile care au şi clase de liceu refuză să îi angajeze, de teama dificultăţilor pe care le vor avea în alcătuirea catedrelor. Iar dacă licenţiatul în matematică trebuie să aibă un master tot în matematică pentru a preda matematica la clase de liceu, toate pretenţiile de mobilitate, interdisciplinaritate şi pluripregătire ale reformei Bologna se mai văd o dată duse pe apele Europei. De fapt, programul de studii universitare necesar pentru un job adecvat cu domeniul de studii rămîne de 5 ani (3 de licenţă + 2 de master). Îl puteţi întrerupe după primii trei ani, pe răspunderea dvs. Dar n-o să vă angajaţi uşor nicăieri: angajatorii serioşi n-o să vă ia, iar cei neserioşi – pe care nu vi-i dorim – îi vor lua pe absolvenţii de mastere mai degrabă trendy.
Pînă să constate că nu se angajau mai bine dacă aveau diplome la masterate uşurele şi ubicue, licenţiaţii patriei s-au dus, ani la rînd, ca albinele la miere, spre ofertele unor specializări atractive, colorate şi pe engleza de firmă spuse, dar „goale pe dinăuntru“, dibace înfrumuseţări lexicale ale unor meserii pentru stăpînirea cărora o şcoală vocaţională e suficientă. Avem mastere în Meloterapie, în Bussiness delocalizat (vînzări prin corespondenţă), în Reflexoterapie, în Informatica design-ului vestimentar, în Relaţii transatlantice, Relaţii europene, Relaţii internaţionale, Relaţii umane, Relaţii interpersonale, Gestiunea relaţiilor de întreprindere, Istoria relaţiilor internaţionale, Politici geostrategice, Securitate internaţională, Relaţia şi patologia cuplului, Turism cinegetic etc. Poate că, nefiind „de specialitate“, nu înţeleg eu necesitatea şi specialitatea specială a unora precum acestea. Revenind aşadar în curtea mea, mă întreb dacă absolventul unui master de Literatura secolului XX poate preda, la liceu sau la facultate, lecţii despre literatura altor secole? Diploma de master în Istoria imaginarului îl face mai pregătit pentru a preda gramatică, ortografie şi comunicare la clasa a X-a? Îl angajăm, că are master, sau îl refuzăm, cerînd diplomei să garanteze altceva, ceva mai general şi (îndrăznesc să spun) mai clasic: un bun profesor de română la clasa copilului meu, dintr-a V-a pînă la bac (visul banal şi modest al oricărui părinte). Rezultatul e că promoţii întregi de masteranzi s-au văzut aruncaţi în realitate cu diplome ce vorbeau de specializări incerte, inadecvate cadrului legal – incert şi el, pe multe dintre axele sale...
Avem trei tipuri de master.
Cum procedăm? Nu ştim, încă nu s-a precizat de la Minister.
Venind mai ales în întîmpinarea crizei din învăţămîntul secundar, noua Lege a Educaţiei (Legea Funeriu) stabileşte că masteratele vor fi de-acum înainte de trei feluri: 1) profesionale (pentru meserii artistice etc.), 2) de cercetare şi 3) didactice. Facultăţilor precum cea unde lucrez eu le revine sarcina să construiască masterate din a doua şi a treia categorie. Pare să fie limpede. Absolvenţii de masterate didactice vor ieşi mai bine pregătiţi pentru catedrele care îi aşteaptă, cei de la cercetare se vor angaja pe calea spinoasă a performanţei ştiinţifice. Dar, după legea veche, care este sfînta Constituţiune, şi care spune că învăţămîntul la noi e gratuit (în anumite limite), rămîne faptul că un cetăţean al patriei poate să facă, pe banii statului său (care sînt şi banii lui, în fond), un singur master. Ceea ce înseamnă că, după primii trei ani de licenţă, la 21-22 de ani, studentul-copilandru trebuie să decidă dacă vrea să meargă în învăţămînt (sau în producţie, la alte specializări) sau în cercetare: cei care fac masteratul didactic pot deveni profesori, cei care fac masteratul de cercetare pot urma un doctorat şi căuta posturi în universităţi (unde, deduc, vor ajunge să le predea studenţilor fără să aibă competenţe de didactică... acestea fiind din celălalt masterat!). Logic, nu?
Din nou, posibilitatea opţiunilor multiple, dinamica formării personale ca reflex al dinamicii pieţei muncii şi evoluţiei vremurilor – toate aceste vorbe frumoase care însoţesc implementarea reformei Bologna se duc la vale, „pe o cale neînturnată“. Pe lîngă că e foarte costisitor să susţii cîte două masterate (unul didactic şi altul de cercetare) pentru toate specializările unei Facultăţi (iar specializările care nu oferă şi masterate sînt mai neinteresante şi pentru cei ce vin la licenţă), este nerealist să ne închipuim că vom avea, an de an, candidaţi la master care „vor şti din prima“ că vor să fie musai profesori sau cercetători. Rezultatul pe care îl prevăd, la nivelul pieţei viitoare a muncii, va fi că, decît să aleagă atît de radical, cei mai mulţi vor prefera specializări din cele care aduc jobul repede şi banul uşor. Mintea românului cea de pe urmă îi va aduce la masterate „serioase“, plătite din bani proprii, mult mai tîrziu în parcursul personal al fiecăruia – dacă vor mai putea să şi le permită. Dar poate că masteratele didactice se vor putea încrucişa cu cele de cercetare, măcar pe o treime dintre cursurile oferite în acelaşi domeniu? Poate că e mai bine să „negociem“ cu stricteţea legii care face ordine în haosul masteral? Este soluţia pentru care pledează cei mai mulţi decani de la Facultăţile de Litere din ţară. Ministerul nu a oferit nici un răspuns la sugestiile lor, după cum nu a oferit nici o metodologie de construcţie a noilor programe de studii (cu trei luni înainte de examenul de admitere). Ceea ce înseamnă că, în septembrie 2011, deşi avem o lege nouă, vom organiza admiteri la masteratele cele vechi, în devălmăşia „ultimei promoţii“ a vechiului sistem. Septembrie, ultimul bal...
Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Din 2008, este prodecan (responsabil cu programele de studii masterale şi doctorale).