Studii autohtone după reţete bologneze

Student fiind, am făcut parte din generaţia care, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a inaugurat sistemul de studii universitare de 4 ani. Ne-am trezit, aşadar, două serii de absolvenţi, noi, cei cu 4 ani, şi colegii noştri mai mari, care finalizau un ciclu de studii de 5 ani. Era anul 1996. Nu ştiu care au fost atunci raţiunile pentru care s-a produs această schimbare de viziune, însă ştiu că a părut pentru mulţi dintre noi destul de frustrantă. Privind înapoi, cred că perspectiva studenţilor din acea vreme era destul de idealistă, ca să nu spun de-a dreptul iluministă. Pentru mine, pe atunci, facultatea însemna doar oportunitatea de a studia, de a citi mult, de a descoperi şi, fireşte, de a petrece timp cu prietenii. Ca student, nici o clipă nu m-am întrebat ce va urma după, unde voi lucra, ce îmi va oferi piaţa muncii. Un fel de idealism boem, care ne permitea să nu ne pese de faptul că nu avem bani de ţigări, că avem o singură pereche de blugi, şi aceia cam jerpeliţi. Aşadar, o frustrare exista, dar ea ţinea de faptul că eram lipsiţi de onoarea de a fi făcut 5 ani de studii, căci altfel, din punctul de vedere al disciplinelor studiate, noi, cei cu 4 ani, nu am avut de pierdut: pur şi simplu, din cîte îmi aduc eu aminte, am avut programa de studii mai aglomerată decît colegii noştri mai mari. Cînd s-a terminat vara de după examenul de licenţă, m-am gîndit că ar trebui să caut un loc de muncă. M-am orientat într-o doară spre inspectoratul şcolar şi, chiar dacă ratasem concursul pentru posturi (fusesem la mare, trei săptămîni, cu cortul!), am primit un post de profesor la ţară. În anul următor ştiam deja ce am de făcut, am dat concurs şi am obţinut un post de profesor titular la Cluj-Napoca în 1997.  

Starea educaţiei azi 

Cum stau, aşadar, lucrurile în învăţămînt? Mai întîi aş remarca faptul că nu prea avem încă perspectivă. Sîntem la început, abia au ieşit cîteva serii de absolvenţi. Suferim încă de pe urma absenţei unei legislaţii ferme care să normeze toate situaţiile confuze apărute. Licenţiatul este, după 3 ani de studii, destul de ferm în privinţa cunoştinţelor de specialitate. De aceea s-a şi decis, legislativ, ca el să nu poată preda decît la nivel gimnazial. 

Cît e de pregătit un licenţiat cu trei ani de studii? Pe de o parte, în facultate nu mai reuşeşte, în mod evident, să parcurgă şi să aprofundeze aceeaşi cantitate de materie pe care o parcurgeam noi. Spre exemplu, faţă de un curs de lingvistică generală pe care îl fac ei acum, nu ştiu în care an, noi aveam un curs de lingvistică în anul I şi încă unul, în anul al III-lea. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că seria mea a avut curs obligatoriu de eminescologie, încheiat cu examen cît se poate de dificil! Ce vremuri... Cursurile opţionale şi acumularea de credite permit unui student să finalizeze studiile chiar dacă nu şi-a sistematizat cunoştinţele de bază din domeniile fundamentale ale specialităţii. Se presupune că şi le va sistematiza pe parcursul anilor de master. Vă vine să credeţi că am întîlnit un absolvent cu licenţă care vroia să se angajeze ca profesor, dar nu ştia că interjecţia are funcţii sintactice? Mi-a spus cu naivitate că nu a avut timp să aprofundeze în facultate această „problemă“, dar că se va interesa. Interjecţia se predă la gimnaziu! Dar, fireşte, era un caz particular, nefericit. Pe de altă parte, se pune problema pregătirii didactice. În cei 3 ani de facultate, studentului de acum îi este accesibil primul modul de pregătire, pe care îl parcurge paralel cu specialitatea. Nimic nu s-a schimbat în această privinţă, studentul are aceleaşi cursuri, acelaşi număr de ore de practică. Să spun că niciodată acestea nu au fost suficiente? E un loc comun, tocmai de aceea se vorbeşte de cîţiva ani despre aşa-numita stagiatură, perioadă în care, asistaţi de un profesor-mentor cu experienţă, proaspeţii profesori să se formeze ca dascăli, ca pedagogi. Reglementări încă nu există. Dar pregătirea didactică la care au acces nu este afectată de noul sistem. Cine vrea să înveţe învaţă! 

Vorbind cu o fostă colegă, acum lector universitar la catedra de didactică a facultăţii, mi-a spus că există o faţă bună a situaţiei, pe care eu nu reuşisem să o văd. Spre deosebire de anii anteriori sistemului Bologna, mult mai mulţi studenţi vin acum la facultate cu dorinţa de a deveni profesori, iar dintre aceştia, mai mulţi sînt buni, cu potenţial, faţă de cei care înainte îşi asumau o viitoare profesie de dascăl! E o constatare care are nevoie de timp pentru confirmare. Dar chiar conştientizarea aceasta mi se pare un cîştig. Cînd ştii ce vrei să devii, ai toate şansele să găseşti şi calea pentru a deveni. 

Ce îl aşteaptă pe licenţiatul cu 3 ani de studii? 

Aş spune că îl aşteaptă o sumă de oportunităţi. Pregătirea de bază, primită în anii de facultate, îi permite mai ales să decidă dacă i se potriveşte cu adevărat această specializare. Dacă nu i se potriveşte, are calea deschisă către un master într-un domeniu înrudit, care să îi permită o reorientare profesională. Din punctul de vedere al absolventului de Litere, se deschid căi destule, de la antropologie pînă la ştiinţele comunicării sau chiar ştiinţe politice. E alegerea lui, căci piaţa muncii îi va permite să se angajeze în domeniul de master, chiar dacă are licenţă în alt domeniu. Şi astfel scapă de profesorat! Nu ştiu dacă acest lucru înseamnă un minus, mai degrabă aş crede că este o formă de flexibilizare socială şi profesională. Nu e cazul să ne temem! Întotdeauna cei buni vor fi motoarele care vor duce înainte societatea. Scenariile apocaliptice sînt perimate şi ţin de o altă, revolută, mentalitate. 

Ce face însă dacă simte că destinul său este cel de dascăl? Ar părea simplu: fie rămîne cu studiile de licenţă şi poate preda în ciclul inferior, la gimnaziu, fie parcurge studiile masterale şi poate preda şi la liceu. 

Cum spuneam, studiile din perioada primilor trei ani sînt, pentru cei mai mulţi, insuficiente pentru a asigura calitatea profesională. Nu mă refer la unele cazuri excepţionale şi nici la studenţii aflaţi sub medie, ci la cei mulţi, oneşti, serioşi. Masteratul ar trebui să le asigure acestora fluxul de informaţii şi de aptitudini care să le consolideze cunoştinţele şi aptitudinile. În acest sistem, masteratul – cred eu – devine obligatoriu pentru cei ce vor să fie profesionişti. Dar masteratul e o formă de specializare – literatură română, literatură comparată, lingvistică etc. Astfel că ceea ce nu s-a acumulat din fundamentele disciplinei, în anii de licenţă, riscă să nu fie acumulat nici în anii de master. Absolventul care nu ştia că interjecţia are funcţii sintactice nu va şti nici după absolvirea unui masterat de literatură. Păcat! Cred că aici e o breşă a sistemului, o scăpare periculoasă. Desigur, ajuns profesor, poate studia singur. 

Pentru a deveni profesor de liceu nu este suficient să parcurgă orice studii masterale. Mulţi absolvenţi cu licenţă şi-ar dori să facă un masterat într-un alt domeniu şi apoi să predea la liceu. Legea nu permite, şi bine face! „Risipei se dedă florarul“, nu cel ce doreşte să îşi asume cu fermitate un destin profesional. La urma-urmei, nimic nu îl împiedică pe un absolvent de masterat din domeniul licenţei să mai facă unul, într-un domeniu care îl pasionează. Însă nu ar fi cinstit să „fenteze“: necesitatea unui masterat din domeniul de bază a fost impusă legal tocmai pentru a se asigura aprofundarea şi sistematizarea cunoştinţelor, precum şi sedimentarea competenţelor. Tocmai de aceea, masteratul permite şi parcurgerea unui al doilea modul de didactică. Iar angajarea ca profesor de liceu este condiţionată de absolvirea acestui modul. E un privilegiu faţă de ceea ce li se punea la dispoziţie absolvenţilor de dinainte de... Bologna. Ca să nu mai vorbim despre oportunitatea de a parcurge un masterat de didactica specialităţii, însă aceasta e o altă discuţie, neexistînd, din cîte cunosc eu, nici în acest sens o fermitate legislativă şi metodologică. 

Conchizînd, la fel de subiectiv precum am fost şi mai sus, ce îmi rămîne de spus? Vorbim de ani buni despre mutarea de accent, în cadrul învăţămîntului, dinspre cunoştinţe înspre competenţe. Dar, vă întreb, cum să ai competenţe, dacă nu ai cunoştinţe? Vreau şi eu reţeta! Nici în privinţa studiilor universitare, nici în privinţa celor preuniversitare nu cred că se poate vorbi despre competenţe, dacă nu există cunoştinţe. Programele şcolare, programele universitare, formulele de organizare a studiilor pe ani, pe cicluri, pe etape de studiu trebuie să ţină cont de această realitate. În ceea ce o priveşte pe... Bologna? Pe de o parte, nostalgiile mele vetuste, pe de altă parte, realitatea...  

Horia Corcheş este inspector de Limba şi Literatura Română, Cluj-Napoca.