"Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc

Cum? Cine? Cînd? – au fost doar cîteva dintre întrebările la care au încercat să răspundă invitaţii conferinţei „Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc“, susţinută de Fundaţia „Dinu Patriciu“ pe data de 15 iunie, la Universitatea Bucureşti. Printre participanţi – experţi în educaţie, reprezentanţi ai sectorului public, dar şi privat – s-au numărat: Liviu Papadima – decanul Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, Simona Velea – cercetător Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Cosmina Frîncu – BRD Groupe Société Générale, Raluca van Staden – cercetător, Diana Certan – manager Fundaţia Noi Orizonturi.

Roxana COLISNIUC
coordonator de proiect,
Fundaţia „Dinu Patriciu“

Conferinţa de astăzi este o replică a celor patru conferinţe pe care le-am organizat în Timişoara, Cluj, Iaşi, Constanţa, o caravană prin care am lansat cea de-a treia ediţie a „Galei premiilor în educaţie“, o competiţie cu 11 secţiuni de concurs, cu premii în valoare de 250 de mii de euro, în care se pot înscrie toţi cei din sistemul de învăţămînt.

Bucureştiul este al cinciclea oraş unde organizăm aceste dezbateri, urmărind aducerea la dezbatere a celor implicaţi în sistemul de învăţămînt din România. Am dorit de asemena ca publicul să fie implicat şi să dezvolte opinii pe marginea acestui subiect. Ne-am bucurat foarte mult cînd din partea Inspectoratelor Şcolare am primit răspunsuri pozitive şi am apreciat faptul că reprezentanţi ai acestor inspectorate au fost prezenţi la discuţii. Alături de reprezentanţii sistemului educaţional, am invitat şi angajatori, aceia pe care rezultatele acestui sistem de educaţie îi vizează de fapt în mod direct. Concluziile acestor conferinţe vor fi adunate într-un raport, pe care îl vom da publicităţii după data de 1 iulie şi pe care, în funcţie de conţinut, dorim să-l depunem la Ministerul Educaţiei, spre a oferi soluţii valide pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional românesc.

Liviu PAPADIMA
decanul Facultăţii de Litere,
Universitatea Bucureşti

Soluţii? Am văzut acest tip de prezentare cu deschidere spre importanţa educaţiei, cu intenţia de a ne motiva; vreau însă să rămîn un om lucid. Dacă e să ne propunem ca România să ajungă în cîţiva ani în top 100 al facultăţilor din lume, vom avea de-a face, cu siguranţă, cu un eşec. Nu e uşor să ajungi acolo. Universitatea din Viena, de exemplu, facultate de mare prestigiu şi potenţial, oscilează între locurile 200 - 300. Trebuie să ştim că, dacă intrăm în această competiţie internaţională, ea va fi una foarte dură.

Poate cea mai la îndemînă soluţie de îmbunătăţire a sistemului de învăţămînt superior românesc este să-l mutăm în altă ţară. În general, gîndim învăţămîntul românesc ca avînd o datorie faţă de societate, îl vedem ca pe deţinătorul pîrtiilor de a o modifica substanţial. Este o datorie, sînt de acord, însă puterile sistemului de învăţămînt dintr-o ţară sînt limitate drastic de însuşi modul de a funcţiona al societăţii respective.

Cele mai serioase probleme ale sistemului de învăţămînt superior românesc se află – cred – în afara sistemului. Vă dau un sigur exemplu edificator: există o mare presiune, în momentul de faţă, în ceea ce priveşte faptul că învăţămîntul nostru a rămas recesiv teoretic, cu aplicabilitate relativ redusă şi destul de îndepărtat de cerinţele pieţei muncii.

Dacă ne uităm care sînt aceste cerinţe, vom vedea că piaţa muncii are nevoie de persoane necalificate sau puţin calificate. Purtători de cuvînt ai pieţei muncii din România sînt, cum este şi firesc, marii angajatori ai multinaţionalelor, care au nevoie de un anumit profil de calificare cu accent pe nevoile posturilor pe care le vor ocupa aceşti absolvenţi, marea parte – în zona de birou sau relaţii cu clienţii. Au nevoie de oameni cu abilităţi de buni comunicatori, de interacţiune cu ceilalţi, buni în munca de echipă, dar nu-i interesează dacă respectivii absolvenţi sînt buni fizicieni, chimişti, psihologi, filologi etc. E un punct de vedere absolut firesc din partea angajatorului, întrebarea este în ce măsură acest lucru se potriveşte cu misiunea asumată a universităţii.

Misiunea asumată a universităţilor de vîrf este – cred – aceea de a forma buni experţi în diverse domenii ale cunoaşterii.

Întrebarea este în ce măsură societatea românească are sau nu are nevoie de ei. Realitatea este şi aici dură. În multinaţionale este preferată aducerea experţilor din alte ţări – Pakistan, India etc. De ce? Pentru că sînt mai ieftini, mai muncitori şi, cel mai adesea, mai bine instruiţi, tocmai pentru că în acele ţări s-a investit enorm în programe de excelenţă.

Aud în fiecare an la Tîrgurile de Educaţie o întrebare care mă siderează. E întrebarea părinţilor: „Dacă fiica mea sau fiul meu vine la facultate la dvs., ce iese de aici?“ Tind să răspund iritat: „Iese ce a intrat.“ Este şi modul nostru de a vedea educaţia, percepţia publică a educaţiei este extrem de rudimentară. O universitate nu este o fabrică de scos roboţi pe piaţa muncii. Nu este o piesă în care introduci într-un capăt un student, îl bagi în tot soiul de retorte, ca la sfîrşit să iasă îmbrăcat în robă sau halat medical şi, eventual, şi cu un contract de muncă pe viaţă, gîndindu-se liniştit: „Hai cu pensia!“ O universitate este în general o instituţie de învăţămînt care îţi încarcă bagajul cu merinde pe durată lungă.

Există un studiu foarte interesant făcut de colegii noştri de la Sociologie, pe ultimele 10 promoţii din această facultate. Există o întrebare referitoare la utilitatea studiilor universitare din facultatea de sociologie, pentru carieră. Studiul este efectuat pe promoţiile de studenţi din 1995. Utilitatea studiilor pentru carieră este socotită mică sau foarte mică de către cei care au absolvit recent. După 6, 7, 8, 9 ani este socotită tot mai mare. În primă fază, absolvenţii intră pe tipul de job pentru care nu au nimic de-a face cu ce au studiat în facultate, în schimb cei care au forţa şi pregătirea ca să ajungă să facă ceea ce stăpînesc bine cu adevărat, încep să valorifice tot mai mult ce au învăţat.

Avem nevoie în sistem de mai multă transparenţă. Şi nu mă gîndesc la o formulă vagă şi inconsistentă. Avem nevoie de universităţi care să-şi asume limpede misiunea pe care o au de îndeplinit. Cu toţii vorbim de „calitate“. A devenit un cuvînt foarte la modă. Problema calităţii este că înţelegem adesea prin „a fi bun“ lucruri extrem de diferite, de cele mai multe ori incompatibile. Vă dau trei definiţii posibile ale calităţii, pentru a vă arăta cît de depărtate sînt una faţă de alta.

Prima se referă la raportul calităţii cu rezultatele. Ce sînt în stare absolvenţii unei facultăţi să facă la final. A doua se referă la raportul cu misiunea socială: ce beneficii are societatea de pe urma unei instituţii de învăţămînt superior. Iar a treia, venită din zona serviciilor, se referă la raportul cu satisfacţia clientului.

Putem opera cu oricare dintre acestea. Important e că, atunci cînd optăm pentru una, să ne asumăm transparenţa. Ce înseamnă, de exemplu „satisfacţia clientului“? Acum cîţiva ani, o universitate afişa la toate gurile de metrou o reclamă cu „cea mai bună universitate din România“. Din punctul de vedere al satisfacţiei clientului probabil era cea mai bună din ţară. Pentru că aceşti studenţi, care se înscriau, doreau să obţină o diplomă cu cît mai puţin efort şi într-un timp cît mai scurt. Satisfacţia clientului era, aşadar, îndeplinită exemplar. N-am nimic împotriva unei asemenea proceduri, dar cît timp se face o asemenea afirmaţie, transparenţa necesară ar trebui să menţioneze că satisfacţia clientului se datorează obţinerii unei diplome cu minimum efort. Dar cînd nu spui lucrurile pînă la capăt, treburile stau cu totul şi cu totul altfel.

Evident, tot în acest sens, universităţile se zbat pentru credibilizare. Sînt ţinta atacurilor media, de ani buni. Imaginea publică a universităţilor a variat în general în funcţie de bugetul alocat reclamei. Iar aici universităţile de stat au un handicap legislativ care nu le dă voie să aloce bani pentru reclamă. În momentul de faţă, sistemul de învăţămînt superior trece printr-o mare zguduitură: este vorba de procesul de clasificare a universităţilor şi de ierarhizare a programelor de studii – un lucru pe care noi, cei de la Universitatea Bucureşti, l-am aşteptat de multă vreme. Dar azi, cînd se întîmplă, ne dăm seama că se realizează într-un mod atît de haotic, încît sentimentul pe care îl avem nu e unul de uşurare, ci mai degrabă de disperare.

Se spune că sistemul nostru de învăţămînt are lacune, pe mai multe planuri. Slabele performanţe nu sînt cauzate, din punctul meu de vedere, de lipsa unei reforme. Din ’92 o ducem într-o reformă continuă. Nu au lipsit şi nu vor lipsi, din păcate, iniţiativele reformatoare de toate tipurile. Problema e că toate aceste iniţiative se caracterizează prin inconsecvenţă şi incoerenţă. Pentru o reformă substanţială a învăţămîntului superior şi a învăţămîntului preuniversitar, este nevoie de politici educaţionale consecvente pe parcursul unui ciclu complet de şcolarizare, adică vreo 15 ani. Cam aşa s-au făcut reformele de succes ale învăţămîntului în alte ţări. Evident nu este cazul României, în care schimbarea candidaturilor politice şi inventivitatea politicienilor în acest domeniu, precum şi folosirea educaţiei ca platformă populistă – pentru atragerea simpatiilor – a produs devieri ale reformelor absolut incoprehensibile. La un moment dat reforma devenea altă reformă etc. etc.

Ceea ce motivează comunitatea academică este formarea de tineri cu deschidere către lumea cunoaşterii. Ce ne interesează este ca – fie că vorbim de filologie, istorie, fizică – din fiecare promoţie, 5, 6, 7 studenţi să ajungă specialişti de prim rang în domeniile cu pricina.

La noi, tocmai acest domeniu a fost cel mai văduvit. Masteratele de cercetare sau doctoratele au fost puse tot timpul sub presiunea masificării de cadre. Este întru totul legitim şi benefic ca într-o ţară să avem un nivel statistic de educaţie mai înalt, mai mulţi absolvenţi de facultate, dar nu trebuie să facem acest lucru sacrificînd excelenţa. Cercetarea e un domeniu de elită, ar trebui să fie sprijinită nu doar în facultăţi, ci şi pe piaţa de muncă. În România, cercetarea este considerată încă a fi un lux, deşi în Occident este considerată principalul motor al dezvoltării.

Cosmina FRÎNCU
CSR Manager,
BRD Groupe Société Générale

S-a vorbit mult despre performanţele sistemului şi despre ce livrează acest sistem pe piaţa muncii. Avem aşteptări de la educaţia românească ca să livreze specialiştii de care companiile au nevoie. Aş aduce însă în discuţie ce ar putea companiile să facă pentru sprijinirea acestui sistem, astfel încît să existe un parteneriat în care ambele părţi să aibă de cîştigat, atît sistemul de învăţămînt, în măsura în care o companie îşi poate aroga dreptul de a interveni în actul de educaţie, dar şi piaţa muncii – printr-o mai mare absorbţie a forţei de muncă, a tinerilor care să-şi găsească locul potrivit în companii. Ce am putea noi face pentru sistemul de educaţie şi de ce ne-am implica să ne preocupăm de educaţie?

În primul rînd, este vorba de o chestiune de supravieţuire într-o piaţă în care nu există un public educat, consumatori care să aprecieze produsele, unde practic nu poţi supravieţui ca business. Considerăm că educaţia este un suport care ne oferă şansa de a avea un business durabil. Intervenţia mediului privat s-ar face în trei faze legate de viziunea fiecărei companii. În primul rînd, intervenţia din pură filantropie. Sînt situaţii cînd intervenim financiar – asta fiind şi primul lucru pentru care sîntem solicitaţi, astfel încît să ajutăm lucrurile să meargă cît mai bine. Există faza de conformitate. La un moment dat, piaţa aşteaptă ca o companie care are profit să facă ceva pentru comunitate, aşteptări care se traduc, chiar dacă nu explicit, prin presiuni. Companiile sînt determinate să intervină. A treia – şi cea mai importantă fază – se referă la acele companii care îşi dau seama că trebuie să integreze sistemul de educaţie în propria strategie de dezvoltare.

Raluca Van STADEN
cercetător ştiinţific, şefa Laboratorului
de Electrochimie PATLAB

În zilele noastre, în România pare că este foarte greu să înţelegi munca de cercetător, de ce este nevoie de fonduri, de ce se ridică, aparent, atîtea pretenţii. Asta şi din cauza faptului că rezultatele muncii noastre nu se văd azi sau mîine, ci peste cîţiva ani. Dacă intrăm într-o farmacie şi vedem cîte medicamente sau aparate în miniatură există, ar trebui să ne punem întrebarea: rezultatul a cîtor zeci de ani de muncă stă pe rafturile respective? Poate că ar fi bine să le sugerăm producătorilor să scrie pe etichete în ce an au fost inventate şi de către cine.

În România există mulţi cercetători de elită şi, mai mult, avem laboratoare care nu sînt cu nimic mai prejos ca cele din străinătate. Trebuie să ne debarasăm de ideea că tot ceea ce este bun vine din străinătate. Sîntem la fel de buni şi competitivi ca şi colegii noştri din străinătate.

Cred că este un lucru de care vom scăpa cînd pe plan naţional rezultatele vor fi mai vizibile. Este o artă de a face o cercetare de succes, iar acest lucru l-am învăţat de la profesorii mei.

Diana CERTAN
Manager Fundaţia Noi Orizonturi

În anul 2000 ne-am înfiinţat ca organizaţie, dorind să promovăm modele de educaţie experimentală. Credem că aceasta este o strategie de dezvoltare durabilă pentru societatea noastră. Astfel, lucrăm cu tineri cu vîrste cuprinse între 12-18 ani şi avem două programe principale. Voi vorbi de programul Impact, un model de educaţie nonformală, extracuriculară, care are ca scop înzestrarea tinerilor cu abilităţi pentru a deveni agenţi ai schimbării în comunităţile din care fac parte. Urmărim încurajarea tinerilor de a participa la proiecte comunitare, dezvoltarea abilităţilor de viaţă în cadrul acestor proiecte şi mai ales promovarea normelor şi a valorilor pentru ca tinerii noştri să devină acei cetăţeni frumoşi pe care ni-i dorim.

La baza modelului stă aşa-numitul model al Roatei, axat pe patru dimensiuni. Cetăţenie activă, angajabilitate, antreprenoriat social şi leadership. În spatele acestui proiect există un sistem de creare de formatori, standarde de calitate.

Avem un parteneriat cu Centrul pentru studii democratice din Cluj, în iunie aşteptăm primele rezultate al acestui proiect, implementat în 148 de şcoli din România, mobilizînd peste 3600 de tineri şi peste 450 de profesori implicaţi voluntar în program.

Simona VELEA
cercetător principal, directorul
Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei

Voi porni de la o experienţă personală. Cu 12 ani în urmă, fiind studentă la master, dorind să-mi fac profesia de bază – aceea de învăţător – am solicitat o detaşare la Bucureşti, unde am primit post într-o şcoală în centrul oraşului, ceea ce era o realizare, căci nu primeai oricum o şcoală atît de bine poziţionată. Mi-am explicat însă foarte repede privilegiul, odată ce am ajuns acolo. Clasa a II-a, pe care urma să o preiau, era formată în totalitate din copii care proveneau din familii dezorganizate şi foarte sărace, extrem de defavorizate. Nu cred că aveam un copil care să fi avut acasă ambii părinţi. Aveau în schimb mulţi fraţi, locuiau în condiţii improprii.

Cînd am fost prezentată, nu era posibil să ne înţelegem. Unii băteau în bănci, alţii scuipau, alţii ţipau. Era un mediu inimaginabil. Prima reacţie a fost să renunţ. Mama mea, profesoară de fizică, mi-a spus că aceşti copii nu au nici o vină, şi mi-a schimbat modul de a gîndi. A doua zi am început să vorbesc calm, să le zîmbesc... nu a fost simplu şi nu pot spune că doar aşa am schimbat lucrurile.

Am pornit cu un plan, ca un proiect pedagogic făcut în facultate. Ce am, ce pot să fac, unde vreau să ajung. Aveam şi un aliat, şi anume un curriculum şcolar flexibil. Asta se întîmpla în ’98. Ca învăţător, aveam mult mai multe libertăţi de a-mi adapta şi flexibiliza oferta educaţională.

Trebuia însă să-mi stabilesc nişte scopuri realiste. Scopul nu putea fi să fac performanţă, ci să-i ţin pe aceşti copii la şcoală. În al doilea rînd, să-i alfabetizez. Apoi să-i învăţ minime reguli de igienă.

Un alt tip de intervenţie a fost consecvenţa. Dacă le promiteam sau le spuneam că vom face cutare lucru, aşa trebuia să facem. (Ţin minte că trebuia să mergem odată în parc şi, deşi vremea era urîtă şi începuse să plouă, a trebuit să mă ţin de promisiune.)

Apoi am încercat să-mi apropii familia, ceea ce a fost foarte greu. Cînd le-am cunoscut familiile, mă gîndeam cum de aceşti copii mai vin încă la şcoală. A fost o luptă pierdută, mi-am dat seama că nu erau aliaţi. Alt adversar au fost chiar ceilalţi copii, mai bine-zis discriminarea celorlalţi elevi faţă de elevii mei. Un al treilea adversar este societatea ca atare care nu mai motivează educaţia.

A intervenit aici experienţa mea de cercetător pe baza căreia am tras nişte concluzii. Una ar fi faptul că nu prea învăţăm din ceea ce ni se întîmplă, sau sîntem prea puţin receptivi la ceea ce ni se întîmplă. Mă uitam la toate tipurile de intervenţii care se fac în educaţie. Tot timpul se ajunge la problema financiară sau se doresc rezultate imediate care să impresioneze pe termen cît se poate de scurt. Nu cred că aşa poţi trata sistemul de învăţămînt. Toate intervenţiile pe care le-am aplicat asupra transformării copiilor defavorizaţi au fost de natură valorică. Copiii au început să aibă încredere în mine şi au prins încredere în ei înşişi, iar acest lucru a fost un imbold extraordinar pentru ei. Nu le-am dat nici corn cu lapte, nici bani de rechizite. Nimic material. Alta este substanţa schimbărilor care ar trebui să se producă în sistemul românesc de învăţămînt.

Nu sînt de acord cu moda discursului negativ. Auzim de fiecare dată că învăţămîntul românesc este la pămînt, că profesorii nu mai sînt motivaţi să predea etc. Nu ştiu însă cîţi dintre cei care susţin aceste discursuri cunosc într-adevăr realitatea şi nici nu ştiu cît trebuie să generalizăm. E adevărat că învăţămîntul românesc are foarte multe probleme, dar la fel de adevărat este că avem şi foarte multe lucruri bune pe care le putem valorifica, pe care putem construi.

Ce ne lipseşte şi ce ar trebui să ne ofere decidenţii şi contextul socio-economic este consecvenţa, un ritm al schimbărilor normal. Căci nu se poate să grăbeşti procesul, dar să nu testezi o intervenţie. O intervenţie în educaţie este extrem de lungă, ca durată. Dacă doreşti schimbarea curriculum-ului şcolar, începi cu clasele mici şi aştepţi cîţiva ani rezultatele. Nici un politician nu îşi permite să aştepte ani de zile pentru a vedea rezultatele unei reforme.

Atunci există presiunea mare de a face schimbări rapide şi necorelate.