O junglă rococo a gîndirii

Ce este doctoratul?

Instituţional vorbind, doctoratul reprezintă astăzi o formă de consacrare universitară prin care eşti certificat ca fiind apt pentru cercetare şi viaţa academică. Originile doctoratului se pierd undeva în Europa medievală (Paris – sec. XII), cînd prin doctorat se primea certificarea că ai pregătirea necesară pentru a preda. Instituţionalizarea lui a venit însă în Germania secolului al XIX-lea, pentru ca, de fapt, să fie impus internaţional într-o formă standardizată abia în secolul trecut de către Statele Unite. Dar, dincolo de instituţii şi practici academice, ce este, în fond, doctoratul? Simplu spus, doctoratul îmi pare că este o formă de neofilie, o recunoaştere generală că suferi de „căutarea noului“. Doctoratul este poate, înainte de toate, o forma mentis, în care ţi se recunoaşte predispunerea către adevăr şi creaţie. Lucrarea de doctorat, spre deosebire de cea de masterat, trebuie să fie originală, să aducă o contribuţie personală domeniului în care se desfăşoară. Pentru a aduce însă contribuţii personale trebuie să-ţi cunoşti foarte bine tema şi să fii la curent cu ultimele cercetări în domeniu. Însă simpla cunoaştere, indiferent cît de amplă, adîncă sau sistematică, nu te califică să fii doctor. Eşti doctor doar dacă eşti creativ, eşti doctor doar dacă prin jocul tău ai împins cercetarea un pic mai departe prin idei şi rezultate noi.

Doctoratul este joc. Dincolo de recompense şi ţinte academice, trebuie să îţi placă noul şi jocul. Forţînd un pic limitele cuvintelor noastre, cred că se poate spune că orice copil care se joacă face un mic doctorat, după cum şi orice doctorand este un pic copil. Ce deosebeşte însă în mod fundamental doctorandul de copil este gradul de maturitate cu care cei doi se joacă şi îşi asumă jocul, obstinaţia cu care doctorandul caută să găsească răspuns la întrebările care-l frămîntă. Copilul se poate plictisi repede de jocul său; doctorandul trebuie să-l joace ani buni, în aşa fel încît la sfîrşit să poată spune că prin jocul său a adus un spor de cunoaştere jocului mare al ştiinţei şi creaţiei.
Doctoratul este o alegere fundamentală în viaţa fiecăruia, căci presupune opţiunea fermă pentru creativitate ştiinţifică, presupune un anumit tip de angajament întru adevăr şi cunoaştere. Anii de doctorat sînt grei şi titlul poate fi cel mai bine valorificat doar în mediul academic, altfel riscînd o supra-calificare inutilă şi ineficientă. Doctoratul nu te face mai bun sau mai deştept, ci el arată că, în cazul său, posesorul a optat în primul rînd pentru drumul investigaţiei ştiinţifice, în detrimentul unei opţiuni pentru acţiune, avere sau implicare civică.

Dar aşa stau oare lucrurile şi la noi? Care sînt, care ar fi hibele doctoratului made in Romania? Din păcate, multe. Vi se pare cumva că Nicolae Mischie sau Genică Boerică au ceva de-a face cu toate aceste lucruri? Nu cred. Şi cu toate acestea sînt distinşi „cercetători şi căutători ai adevărului“ de pe meleaguri mioritice. V-ar mira dacă mîine personaje ca Marian Vanghelie sau Gigi Becali ar îngroşa „tagma academică“ a celor menţionaţi mai sus? Nu cred că mirarea ne-ar fi prea mare. Am zîmbi trist şi am merge mai departe pe drumul nostru cotidian, cu sau fără popasuri doctorale. Dar aceste derapaje ale României contemporane ne spun ceva îngrijorător. Doctoratul este îndeobşte văzut aici ca un titlu ce trebuie achiziţionat urgent, căci dă bine pe cartea de vizită, dar poate şi mai trist şi îngrijorător este faptul că este văzut ca formă ultimă de consacrare academică. Ne lovim la tot pasul de reacţii înţelepte de tipul: „Acum că ai terminat facultatea, ce tot mai citeşti acolo?“. Sau: „Ce mai înveţi dacă ţi-ai terminat şi masterul?“; „Ce mai studiezi acolo, că doar ţi-ai dat doctoratul?“. Astfel de cuvinte sînt grave căci exprimă o stare de spirit generalizată conform căreia învăţarea, cercetarea, studiul, cunoaşterea, creaţia trebuie să se oprească undeva, de preferinţă repede, pentru ca după aceea să faci şi tu cu adevărat ceva. „Ce“, mai precis, nu se ştie bine, dar important e să faci şi nu să studiezi. Studiul nu este încurajat decît în măsura în care aduce un titlu, iar cel de doctor este cel mai înalt, fiind astfel şi cel mai vînat. Există o întreagă industrie a achiziţionării sale, cu clientela aferentă ei. Se cumpără lucrări, examene, referate. Avem astfel lucrări de doctorat de vînzare pe Internet, avem o bogată clientelă doctorală care nu are mai nimic de-a face cu comunitatea ştiinţifică, avem cerere şi ofertă. Ce nu avem: nu avem cercetare şi creaţie. Avem piaţă doctorală, dar nu avem viaţă doctorală. Nu avem o bună coordonare a acestui proces anevoios şi complex la capătul căruia stă o teză de doctorat închegată şi terminată. 

Dar doctorandului nu-i trebuie doar coordonarea tezei, el trebuie pus pe anumite coordonate existenţiale şi academice, el trebuie îndrumat pas cu pas către adevăr, el trebuie integrat în familia cercetătorilor deja consacraţi. Acest lucru se face firesc şi de la sine într-un mediu academic normal. Doctoranzii îşi au conferinţele lor, lucrează împreună pe echipe în laboratoare sau la proiecte comune, sînt, într-un cuvînt, integraţi comunităţii academice. În România, din păcate, această integrare este excepţia, şi nu regula. Aici, în genere, studentul nu este văzut de către profesor drept partener întru cunoaştere, ci un mic trepăduş cu veleităţi spirituale care trebuie să-l asculte orbeşte.

Doctorandul participă la diverse granturi de cercetare, de cele mai multe ori doar pentru ca directorul de proiect să obţină mai multe puncte, fără să fie însă realmente integrat într-un proiect de cercetare. Modelul nu face decît să copieze exemplul, mai larg social, în care se vînează dregătorii şi în care ce este sub tine este de ignorat, iar ce-i peste tine e de adulat. Foarte rar se cultivă spiritul critic şi creativitatea, în cea mai mare parte se cere doar obedienţă, iar viaţa academică românească nu face excepţie de la acest model. Cultivarea obedienţei în defavoarea competenţei este o boală gravă şi endemică a societăţii noastre şi, în parte, s-ar putea ameliora în primul rînd printr-o acţiune concentrată de depolitizare instituţională. Omul politic vrea tot: şi putere şi avere şi titluri pompoase.
Spuneam că modelul actual de doctorat, cu cursuri şi examene, a fost impus de şcoala nord-americană, însă structura sa a fost fixată în Germania, unde s-au pus bazele doctoratului modern. Aici avem parte de coordonarea unui Doktorvater, conducătorul de doctorat, care are un rol hotărîtor în viaţa doctorandului. El este, în definitiv, cel care îşi transferă responsabilitatea mai departe şi care te face apt să devii, la rîndul tău, doctor. Este ca un episcop universitar care te unge „doctor“. El asigură buna funcţionare a sistemului. De aceea, poate nici măcar Mischie şi Boerică nu sînt de blamat atît pentru „creativitatea“ lor, cît sînt conducătorii pe care aceştia i-au avut, plus comisiile de doctorat care şi-au dat girul ca astfel de personaje agramate şi cu iz penal să joace într-o tragică comedie doctorală.

Doctorat made in Romania...

Problema este că, odată „uns“ doctor un individ ca Mischie, el poate la rîndul lui să „ungă“ mai departe sistemul, proliferînd, duplicîndu-se în mod nefast. De observat însă că această goană după titluri nu este de ieri, de azi, ea este o plagă grea a României contemporane. Să nu uităm că şi Elena Ceauşescu era un „ilustru cercetător“, cu un doctorat „strălucit“ în chimie. Parvenitul cultivă inevitabil un astfel de comportament în care totul este de vînzare şi unde totul poate fi cumpărat cumva.

Doctoratul nu e însă o componentă exotică a societăţii noastre, el e parte a oricărei vieţi academice normale, viaţa academică fiind, la rîndul ei, un produs social. Poate e un produs social mai special pentru că structura vieţii academice este una paradoxală: la nivelul formelor instituţionale, este poate sistemul cel mai conservator al societăţii, fiind totodată însă, la nivelul conţinutului ideatic, sistemul cel mai inovativ. Dar pentru a se naşte noul, trebuie să existe o comunitate academică închegată, aflată într-un permanent dialog şi competiţie. Discursul academic, fie cel oral de la conferinţe, fie cel scris din lucrări de specialitate, trebuie să fie clar şi argumentativ, bazat pe analiză critică şi rezultate.

Dacă ne vom uita însă la discursurile şi intervenţiile noastre, vom observa că acestea sînt de regulă lungi, complicate şi ceremonioase. Ai de cele mai multe ori senzaţia că eşti într-o junglă rococo a gîndirii, relaţiile fiind foarte protocolare şi foarte atente la ranguri şi titluri. Doamne fereşte să-i spui unui profesor că este conferenţiar: rişti, ca în armată, să cureţi toalete pînă la eliberare doar pentru că ai încurcat gradele şi i te-ai adresat unui general cu „să trăiţi, domn’ colonel!“. Cel mai bine le spui la toţi „domn’ profesor“ şi e în regulă, chiar dacă sînt mai „mici“ pe scară academică; se vor simţi măguliţi şi o să-ţi zîmbească larg şi binevoitor. Aplecarea aceasta spre formalism nu este însă doar amuzată, ci este şi foarte dăunătoare, căci tot acest fast exacerbat, toate aceste forme de interacţiune socială complicate şi ineficiente riscă să suspende conţinutul real al comunicării.

Situaţi la porţile Orientului, sîntem inevitabil dezorientaţi către formalism şi cantitate. Întrebarea de neocolit în cazul unei teze de doctorat este cîte pagini are. Urmează: cu cine ai făcut-o şi poate mai apoi te întreabă şi despre ce ai scris. Ce ai scris efectiv nu prea contează, primii parametri sînt foarte importanţi. Nu contează ce rezultate ai obţinut sau ce impact academic ai avut, contează cît de mare e, cine e coordonatorul şi, eventual, şi despre ce e. Atît. Restul, poziţii, argumente, contribuţii nu sînt aşa de interesante, decît poate pentru puţini, prea puţini. Şi nu vorbesc aici de cei din breaslă, care doar ei îţi pot înţelege detaliile muncii tale doctorale, ci de acei puţini care sînt interesaţi de ideea generală a lucrării, de nou, de creaţie şi cunoaştere. Poate că ar merita scrisă o lucrare de doctorat despre cum se desfăşoară doctoratul made in Romania…

Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.

Ilustrație: Relația dintre paradigmele științifice, sursa aici.

(Articol apărut în suplimentul Dilema studiilor postuniversitare, Dilema veche, nr. 316, 4 - 10 martie 2010)