Masterat în România, studiu de caz

11 iulie 2010   Studii Postuniversitare

În cele ce urmează îmi propun discutarea studiilor de masterat din România din perspectiva analizei unui caz în care se întîmplă să fiu implicat: Universitatea Bucureşti organizează la Facultatea de Filozofie unicul masterat din ţară centrat pe istoria şi filozofia ştiinţei. Masteratul durează doi ani şi se adresează în primul rînd studenţilor de la filozofie înclinaţi către filozofia teoretică şi cu apetenţă specială pentru ştiinţe, dar şi celor care au terminat alte specializări şi sînt interesaţi în analiza „umanistă“ a ştiinţelor. Asistăm aici cred la un act de recuperare şi depăşire a unei schisme contemporane între artă şi ştiinţa, schisma care marchează chiar însuşi domeniul filozofiei. Avem astfel o primă serie de gînditori centraţi pe om şi subiectivitatea sa „caldă“ şi efervescentă, aflaţi în opoziţie făţişă cu investigarea ştiinţifică obiectivă şi „rece“ a Universului. Boala contemporană aş zice, întrucît cel puţin pînă în perioada modernă (sfîrşitul secolului al XVII-lea) istoria umanităţii nu a prea avut parte de astfel de schizofrenii culturale. 

Autori ca Descartes, Leibniz sau Pascal sînt invocaţi cu înverşunare de ambele „tabere“, fiecare confiscîndu-i în fel şi chip pentru a-şi arăta superioritatea poziţiei şi a abordării sale. Regretabilă eroare şi o să mă mărginesc să ofer doar două exemple faimoase în acest sens, al unei priviri unitare asupra lumii: pe marginea manuscriselor fugilor lui Mozart găsim diverse calcule statistice ale autorului cu privire la probabilitatea de a cîştiga la loterie, iar un pictor de talia lui Leonardo da Vinci vedea studiul matematicii (în special al geometriei) ca indispensabil formării oricărui artist. Fuga contemporană de ştiinţă şi inapetenţa mentală pentru abstracţia matematică a unora dintre noi este acoperită de cele mai multe ori de masca umanioarelor unde trebuie studiată doar subiectivitatea umană, dispreţuind orice cade în afara ei. Reversul absolut regretabil este respingerea de cei care se ocupă de ştiinţă, în special de ştiinţele naturii, a tot ce nu este ştiinţă, a tot ce scapă înregimentării rigide într-un cadru dat matematizabil. După părerea mea, două modalităţi unilaterale şi greşite de raportare la om şi la lume.  

Goana după studenţi şi masteratele 

Revenind însă la problema masteratului de istoria şi filozofia ştiinţei, acesta îşi propune tocmai depăşirea acestei schisme. În genere, orice masterat ar trebui să ofere o perspectivă integratoare şi unitară a domeniului pe care acesta îl acoperă, căci studiile masterale ar trebui să aducă un plus de cunoaştere în acest sens: o mai bună cunoaştere a domeniului respectiv, în sensul unei îmbunătăţiri şi dezvoltări a unei priviri integratoare a obiectului de cercetat, cît şi o mai bună specializare, urmarea continuării căutărilor fireşti după studiile de licenţă. Spun „ar trebui“, căci din păcate, uitîndu-mă la ce se întîmplă la acest masterat şi stînd de vorbă şi cu colegii mei care predau şi la alte masterate, se constată de facto un derapaj periculos către popularizare şi uniformizare. 

Din cauza goanei după studenţi, la care sîntem obligaţi să participăm, majoritatea programelor masterale acceptă – aproape fără excepţie – cam orice student care se înscrie la masterat, ajungîndu-se astfel la situaţia paradoxală şi regretabilă în care uneori nivelul academic al anumitor cursuri de la masterat să fie mai jos decît al celor de la licenţă, întrucît există la masterat studenţi care n-au făcut facultatea de profil şi cărora le lipsesc cunoştinţe fundamentale în domeniu.

Nu este nici o problemă în principiu cu cei care vin de la alte specializări, iar masteratul mai sus amintit chiar încurajează acest lucru, problema este că studentul contemporan, ştiind că poate să facă orice masterat, nu va mai face în definitiv nici unul, întrucît nu este dispus să înveţe cu adevărat şi temeinic, fiind prea „curtat“ şi „dorit“ spre a se putea obţine acel număr minim de studenţi de care ai nevoie pentru a continua programul masteral. Această situaţie absurdă este generată de cadrul rigid şi vetust în care evoluează învăţămîntul universitar din România. Dacă, de exemplu, ne uităm puţin peste Ocean la sistemul nord-american, atunci vom vedea că o facultate sau un departament nu gestionează o puzderie de programe masterale, ci unul singur. Aici profesorii îşi predau cursurile de la masterat şi doctorat sub forma unor seminarii de cercetare, a căror temă se schimbă de la an la an. Studenţii îşi aleg cursurile în funcţie de preferinţele lor, şi nu de puţine ori întîlneşti cursuri masterale cu unul sau doi studenţi înscrişi. Dar acei cîţiva studenţi chiar doresc să facă acel curs, spre deosebire de cei treizeci de studenţi de la noi, care se trezesc făcînd cursuri pe care nu şi le doresc şi de la care nu vor învăţa mare lucru. 

Problema rezidă în lipsa de flexibilitate a cadrului universitar românesc, în care studentul nu este, în definitiv, aşa cum ar fi şi firesc, student al unei anumite universităţi, avînd posibilitatea să îşi aleagă cursuri de la oricare dintre facultăţile sau departamentele acesteia, ci este student al unei anumite facultăţi, înregimentat astfel într-un mod strîmt şi rigid, pe un traseu care îi reduce dramatic şansele de a studia inter şi trans-disciplinar. Calculele spun că, pentru ca un program masteral să fie sustenabil din punct de vedere economic, e nevoie de un minimum de 30 de studenţi. Dar acest număr, generat de considerente pur pragmatice şi economice, are un impact negativ asupra unei dezvoltări fireşti şi naturale spre specializare şi aprofundare. Adevărata specializare devine un ideal greu de atins, căci în cîte domenii de specialitate poţi strînge pe an un minimum de 30 de studenţi? Mă gîndesc aici, de exemplu, la domenii filologice precum limbile clasice, sau la teatru şi film, dar şi la domenii specializate din ştiinţele naturii, din fizică sau chimie, care nu reuşesc să strîngă 30 de doritori de masterat pe an. O problemă comună masteratelor din România este că acestea, de cele mai multe ori, nu sînt concepute în mod unitar, structurîndu-se organic în jurul unei idei sau a unei direcţii. Majoritatea masteratelor s-au născut prin trecerea la sistemul Bologna, cursurile din anul IV transformîndu-se în cursuri masterale. Asta în cel mai bun caz, cînd la masterat nu se regăsesc de fapt dublate cursurile de la licenţă.  

Masterate în care să învăţăm cum să facem masterate 

O altă problemă este dată de faptul că şi la masterat se păstrează de cele mai multe ori vechiul format de curs, în care profesorul îşi ţine discursul ex cathedra şi studentul îşi ia cuminte notiţe în bancă. Cel mult la seminar se discută unele texte sau se fac lucruri mai aplicate. Eu cred că la nivelul masteratului cursurile trebuie să fie interactive, procesul paideic desfăşurîndu-se sub forma unui dialog în care se descoperă împreună o idee, o teorie sau un argument. Sau se face împreună o demonstraţie, se analizează împreună un text sau se desfăşoară împreună o cercetare de laborator. Acest „împreună“ este foarte important, acoperind dorinţa firească a studentului pentru descoperire şi orientare. Dar el este partener întru cunoaştere, nu client sau produs. 

O problemă larg întîlnită este dată de faptul că mulţi studenţi lucrează pentru a se putea întreţine, după cum această problemă spinoasă a finanţării studiilor îi face pe mulţi să nici nu le mai continue printr-un masterat. Ştiu, nostalgicii vor spune că pe timpul comunismului cu toţii aveau această posibilitate oferită cu „generozitate“ de stat. Da, dar cu ce preţ! – o societate strîmbă, lipsită de libertate şi perspective. Trăgînd cu ochiul tot peste Ocean, de exemplu în Canada, vedem că există şi o altă rezolvare a problemei finanţării studiului, o rezolvare mai normală şi mai motivantă. Aici studiile universitare costă pînă la cîteva zeci de mii de dolari pe an, însă dacă doreşti într-adevăr să studiezi şi nu ai posibilităţi materiale, statul îţi împrumută suma necesară cu dobîndă foarte mică şi cu o scadenţă de 25-30 de ani. La masterat şi doctorat de obicei, dacă eşti primit, primeşti şi o bursă din care poţi să trăieşti decent. 

Oricum, într-o ţară cu sufleţel melodramatic, care se uită pînă la epuizare la telenovele şi crede cu pasiune în flăcări violet, este clar nevoie de „lumina“ cunoaşterii, în special a celei ştiinţifice. Dar nu doar atît. E nevoie să ştim care este rolul şi istoria ştiinţelor în cadrul societăţii umane. E nevoie să avem încredere în vaccinuri şi să nu ne mai isterizăm cînd se face o campanie de vaccinare. Şi pentru toate acestea nu e nevoie să faci un masterat de istoria şi filozofia ştiinţei. Dar dacă vrei să trăieşti într-o lume mai bună, un masterat de tipul celui de istoria şi filozofia ştiinţei nu este decît un pas înainte. În genere, recomand să se facă studii masterale, căci aşa cum sînt ele, bune sau mai puţin bune, tot e ceva mai mult pe calea cunoaşterii. Plus că masteratul, ca orice lucru omenesc, e perfectibil, dar această perfecţionare nu se poate face decît împreună, studenţi şi profesori. Ştiinţa de a avea un masterat bun nu e un lucru uşor şi cu siguranţă că ar trebui poate să începem prin a organiza masterate în care să învăţăm cum să facem masterate….  

Sorin Costreie este lector la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie

Mai multe