Joaca de-a cercul vicios

Învăţămîntul românesc. Nici nu ştiu de unde să încep. Mult-încercatul şi veşnic oropsitul învăţămînt, despre care se vorbeşte mult, dar se înfăptuieşte puţin. S-a discutat despre noua lege a educaţiei, despre nivelul de pregătire al studenţilor, care este în continuă scădere, despre performanţe (sau lipsa lor), despre elite (?) şi cum „fug“ ele din ţară, în locuri mai primitoare, mai luminoase, mai darnice.

În ceea ce mă priveşte, eu am ales dintru-nceput şi cu bună ştiinţă Facultatea de Litere. Am ştiut, cred, dintotdeauna că acolo este locul meu, printre cărţi, printre oameni cu carte, printre Litere. În tot acest timp, petrecut în sălile din „clădirea aceea mare, a Universităţii“, veşnic în (re)construcţie, am învăţat despre biblioteci, despre librării, apoi, la master, am trecut la „Teoria şi Practica Editării“. Cumva, toate s-au aşternut firesc spre a-mi arăta că drumul meu e acesta, şi nu altul. Asta nu a însemnat că nu visam să studiez „afară“, doar că, privit „dinăuntru“, visul rămînea vis. 

Totuşi, în anul III de facultate am beneficiat de un program Erasmus la Universitatea Northumbria din Newcastle (Marea Britanie). Acest tip de vizită de studiu are două componente: sprijinul instituţional (un acord între universităţi, prin care studenţii sînt scutiţi de plata taxelor şi îşi pot echivala rezultatele obţinute, acestea fiind recunoscute în ţara de origine) şi sprijinul financiar (care este mai mult simbolic, după cum precizează şi coordonatorii Erasmus, nefiind „o bursă care acoperă toate cheltuielile, ci numai o alocaţie care să demonstreze încurajarea şi solidaritatea din partea Uniunii Europene şi a guvernelor celor două ţări implicate“). Într-adevăr, acest grant nu îmi acoperea nici măcar cazarea (mai ales în UK), dar orice ajutor era binevenit, iar faptul că nu plăteam studiile era extraordinar. 

Experienţa de a trăi şi de a studia în Marea Britanie şi-a pus amprenta (şi asupra mea) definitiv, dezvăluindu-mi reversul medaliei. Trăind în acelaşi loc şi privind mereu aceleaşi lucruri, încetezi să vezi cu adevărat. Ce te înconjoară începe să pară normal, firesc şi, uneori, ajungi să nu îţi mai închipui că poate fi şi altfel. Abia cînd pleci de-acasă, mai ales într-o ţară vestică, precum Anglia, Germania, Franţa, începi să vezi decalajul, care porneşte de la lucruri simple (transportul în comun, curăţenia de pe străzi) şi ajunge la sistemele de organizare şi funcţionare a instituţiilor, universităţilor, guvernelor. A nu se înţelege că la ei curge numai lapte şi miere, nici pomeneală. Probleme şi nevoie de bani există peste tot. Diferenţa constă în disponibilitatea lor reală de a găsi soluţii, de a atrage fonduri, de a-şi ajuta cetăţenii; în fapt, de a se ajuta pe sine. 

După acel stagiu, pentru mine diferenţa dintre învăţămîntul nostru şi „al lor“ s-a căscat precum o prăpastie – ce săli de curs, ce profesori minunaţi, ce programe de licenţă/master/doctorat variate şi biblioteca... Of, raiul meu pe şapte etaje, cu cărţi din toate domeniile aranjate frumos („Dewey style“), de unde plecam cu braţele pline de comori. Nu mai vorbesc de micile bucurii ale vieţii – petrecerile studenţeşti, campusul renovat şi corect administrat, exerciţiile de incendiu (plus alarma de probă din fiecare luni dimineaţa), parcurile (spaţiile verzi în general), centrul vechi, cu străduţele, magazinele şi librăriile lui (Waterstone’s – forever in my heart), Cadbury, faleza rîului Tyne, Millennium Bridge, metroul care ne ducea în 20 de minute pe plajă la Marea Nordului, unde mîncam adevăraţii fish’n’chips. Au existat, ce-i drept, şi cîteva lucruri cu care nu m-am obişnuit – mersul pe dos (în fiecare zi îmi spuneam: stînga e dreapta, stînga e dreapta), cu faptul că nu au zebre marcate mai nicăieri şi cu cele două robinete separate de la chiuvete (fiecare spălat de vase/mîini era o adevărată aventură). Dar pînă şi acestea începeau să aibă farmecul lor. Dar cei care mi-au rămas cu adevărat în minte şi în suflet au fost oamenii. Acei oameni pe care i-am întîlnit pe stradă, în supermarket, la poştă, la universitate sau la bibliotecă, şi care mi-au infirmat stereotipurile despre britanici. Prin comportamentul lor faţă de ceilalţi, oamenii au făcut diferenţa – fără să fie lipicioşi şi pupăcioşi, fără să-ţi intre cu tancul în suflet, dragii mei geordies (cum sînt numiţi locuitorii acelei zone) au fost ospitalieri, săritori şi respectuoşi. Am plecat spre Anglia în luna ianuarie, avionul a avut întîrziere, am pierdut conexiunea, l-am luat pe următorul, care nu a aterizat în Newcastle din cauza condiţiilor meteo, ci în Durham, de unde ne-au dus la destinaţie cu un autobuz. Trebuia să ajung la 9 dimineaţa (ora lor), am ajuns la 6 seara. Trebuia să mă aştepte cineva la aeroport, dar nu reuşeam să ne întîlnim. Atunci, o doamnă drăguţă şi foarte vorbăreaţă, între două vîrste, care era de prin părţile locului, s-a oferit să mă iniţieze în tainele mersului cu metroul, dacă nu mă aştepa nimeni. Afară nu mai ningea şi eu mă plimbam dintr-o parte în alta prin aeroport, cu doamna cea drăguţă după mine, şi apoi... Un moment demn de Surprize, Surprize – întîlnirea emoţionantă între mine, student Erasmus îndelung aşteptat, şi ea, persoana mea de legătură (care aşteptase).Sau un alt exemplu – de trei ori m-am oprit în mijlocul străzii cu harta în mînă, neştiind încotro să o iau, de tot atîtea ori s-a găsit cîte cineva care să-mi ofere ajutorul, înainte să-l cer. Par nişte nimicuri (şi chiar sînt), dar astfel de gesturi explică mult din decalajul de care vorbeam, acesta afectînd puternic şi învăţămîntul.

Sistemul universitar românesc se înfăţişează beteag şi obosit. Întreaga structură academică se clatină, iar motivele sînt numeroase şi triste. Dintre toate acestea, lipsa fondurilor apare cel mai des pe buzele tuturor. Multe voci pledează chiar pentru introducerea unor taxe de şcolarizare similare celor din Occident, indiferent de facultate sau de profil, alţii speră într-o reabilitare a ideii de învăţămînt gratuit.

Bibliotecile universitare sînt şi ele captive în această discuţie nesfîrşită, căutînd să se finanţeze cum pot. La Northumbria, biblioteca reprezenta o componentă esenţială a sistemului, păstrînd o relaţie constantă cu toate celelalte instituţii academice, dar şi cu organizaţii precum Uniunea Studenţilor (care era, de altfel, un partener cu drept de decizie important – da, studenţii chiar erau ascultaţi).

Există o mulţime de elemente care m-au uimit sau pe care le-am apreciat pur şi simplu la Biblioteca Universităţii Northumbria – resurse ce păreau nelimitate, colecţiile bogate aflate în acces liber la raft, facilităţile IT extrem de bine puse la punct, faptul că era permis împrumutul a pînă la zece cărţi timp de o lună de zile, plus posibilitatea de prelungire, faptul că împrumutam şi returnam materialele singură, programul non-stop din timpul sesiunii de examene şi cîte şi mai cîte. Cum să compari asta cu doamna acră de la nu ştiu ce bibliotecă filială, regină neîncoronată peste un număr limitat de cărţi? Mai bine nu te gîndeşti...

Fireşte, în urma acestei burse mi-am dorit să continui studiile tot acolo. Dar, ca în multe situaţii, banii s-au dovedit a fi o problemă de nedepăşit. Cîteva mii de lire anual erau prea mult pentru buzunarul nostru autohton (şi prin „nostru“ mă refer, evident, la mama). Întorcîndu-mă „acasă“ am păstrat, totuşi, gîndul urmării unui master. Şi alegerea acestuia a venit natural – am terminat Litere şi am vrut să îmi completez studiile la aceeaşi facultate. După o privire rapidă pe lista masterelor, cel de Editare m-a atras cel mai mult. Mai ales că din prezentarea sa reieşea că îmbină cursuri teoretice cu ateliere şi un stagiu de practică (cireaşa de pe tort) în domeniu, în anul II. Iar acest lucru mi s-a părut important şi necesar. Nu este suficient să ţi se toarne o grămadă de informaţii şi să nu ţi se spună nici măcar cum să faci un anumit lucru. Este esenţial să ţi se arate, să ţi se dea exemple şi, în final, să faci tu însuţi, să greşeşti, să corectezi, să exersezi etc. 

Vorba ceea, „teoria ca teoria, dar practica ne omoară“. Din acest motiv, întrebărilor de tip „sau... sau“ le răspund, de obicei, astfel: depinde. Crearea unui cadru pentru aprofundarea cunoştinţelor poate fi la fel de importantă ca formarea de aptitudini practice. Depinde de profilul facultăţii, de domeniu, de ce urmăreşte/îşi doreşte/visează viitorul masterand. Spre exemplu, în ţări precum Marea Britanie sau Olanda există mai multe tipuri de mastere, printre care se regăsesc şi Taught Programmes (care se concentrează pe învăţare/studiu, plus o parte practică) şi Research Programmes (care se bazează pe cercetare, pe studiu practic, aplicat). Pentru mine, ideal este un master care să ofere, în mod echilibrat, „şi... şi“. Mai mult, una dintre problemele ridicate foarte des în sistemul postuniversitar românesc este faptul că avem prea multă teorie şi prea puţină practică (sau deloc). Ceea ce iar nu e în regulă. Poate şi din acest motiv, majoritatea tinerilor lucrează încă din studenţie (şi de cele mai multe ori nu în domeniul în care-i pregătesc studiile de licenţă sau masterul), mergînd la facultate doar „pentru că îi trebuie o patalama“. Şi-atunci, avem de-a face cu un cerc vicios în care facultatea nu oferă ce are nevoie studentul, acesta îşi umple golurile în altă parte, dar acolo contează „să ai şi-o diplomă“, pe care trebuie să o obţii cum-necum, fără să îţi dai interesul în mod deosebit, scăzînd astfel nivelul calitativ al şcolii, care îşi pierde credibilitatea, îi scad resursele... şi tot aşa, punct şi de la capăt.

Şansa mea a fost că, deşi nu duc lipsă de spirit critic, nu caut cu tot dinadinsul nodul în papură (şi dacă nu-l găsesc, îl fabric eu) şi am reuşit să mă (re)adaptez la viaţa din Românica relativ repede după ce m-am întors, încercînd să apreciez lucrurile bune care mi se oferă (un fel „cele bune să se-adune, cele rele să se spele“). Astfel, pasiunea mea pentru lectură, carte, mass-media etc. m-a îndreptat spre respectivul program de master. În plus, m-au interesat cu precădere anumite cursuri, precum cel de marketing editorial, editare de carte, presă culturală sau cel despre rolul textului în film şi TV. Am fost conştientă încă de la început că, alegîndu-mi un astfel de domeniu, nu voi avea cîştiguri materiale substanţiale (decît dacă mă apuc să scriu best-seller-uri cu vampiri), dar nu regret nici o clipă, cu atît mai mult cu cît, spre norocul meu, lucrez chiar în branşa pentru care m-am pregătit învăţînd. Că sistemul nu e cum trebuie nici nu mai încape vorbă, dar parcă prea avem şi noi un talent de a ne pune beţe-n roate singuri, de a ne plînge (doar) de milă şi de a nu acţiona concret şi unitar într-o direcţie clară...

Patricia Mihail a absolvit masterul de Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.