În România e promovată ignoranţa

26 septembrie 2010   Studii Postuniversitare

- interviu cu Marin CÂRCIUMARU -

Un profesor mai poate face carieră în România? 

Întrebarea trebuie privită din mai multe perspective. Din capul locului este necesar să detaşăm situaţia tînărului aflat la începutul carierei de profesor, pentru care nu există nici un fel de condiţii care să-l stimuleze spre un minim de emulaţie în desăvîrşirea acestei nobile misiuni. Chiar şi pentru cei înzestraţi de la natură cu harul indispensabil acestei profesii, cu acea capacitate rară de a dărui celor din jur, în defavoarea problemelor existenţei lor, situaţia actuală din România înăbuşă orice dorinţă. Altfel spus, nu numai că nu poate fi vorba de a face carieră un profesor, care înseamnă însumarea tuturor condiţiilor de mai sus, dar a fi profesor nici măcar nu mai reprezintă o meserie care să permită o formă de existenţă (vezi supravieţuire). Despre ce dedicare şi satisfacţie a muncii împlinite ar mai putea fi vorba în aceste condiţii? 

De ce oare se întîmplă aşa? pentru că cei care ne-au condus în comunism şi care ne conduc în prezent excelează tocmai printr-o şcolire aproximativă. De ce numai în România acest fenomen se perpetuează mi-ar fi uşor să vă răspund, dar prefer să vă las fiecăruia din dvs. această plăcere. 

Mai tragică mi se pare situaţia profesorilor deja formaţi, cei care au dăruit cu generozitate şi dragoste din ceea ce au acumulat de-a lungul anilor. Aceştia se simt sufocaţi şi eu cred că moartea prin sufocare are o componentă cinică, despre care îmi este greu să-mi imaginez cum este tolerată de acest popor. 

Meserie vs bani este o dilemă adusă mereu în discuţie cînd vine vorba de statutul unui profesor. Cum vedeţi statutul unui profesor în România, pregătirea şi viitorul unei elite profesorale? 

Situaţia subfinanţării învăţămîntului din România este o realitate cruntă. Este fără precedent la noi, fără termen de comparaţie în ţările cu grad mediu de civilizaţie. A nu plăti aşa cum se cuvine profesorii ţării a ajuns o stare atît de ridicolă, încît este aproape o utopie să credem că cineva ar mai avea vreo motivaţie în alegerea acestei profesii. Mai grav mi se pare că această lipsă de consideraţie pentru profesorii din România a fost deliberat determinată spre a induce o mentalitate păgubosă, care să se materializeze eventual printr-o totală lipsă de respect pentru această categorie socio-profesională. Într-o societate ca a noastră, în care sistemul de valori este total inversat, omul de cultură e ignorat cu desăvîrşire. În schimb, sînt promovate ca autentice valori cei care obţin prin orice mijloace profituri strict materiale. În aceste condiţii, nu mi se pare deloc surprinzător că cea mai la îndemînă modalitate de denigrare a profesorilor a fost pentru politicieni aceea de a-i lipsi de minimele condiţii de existenţă. Cum ar putea să se bucure aceştia de respect într-o lume disperată pentru supravieţuire, care nu mai are nici un motiv să se gîndească la instruirea superioară a reprezentanţilor săi, cu atît mai mult cu cît constată la tot pasul inutilitatea unui astfel de efort? Satisfacţiile materiale în această ţară, în prea multe cazuri, sînt obţinute de aceia pentru care gramatica limbii române nu există, iar dispreţul pentru actul de cultură este o formă de existenţă. În faţa „succesului“ acestora, favorizaţi şi promovaţi de societate, tinerii nu prea mai văd oportun în a fi preocupaţi de a se instrui la un nivel superior. Este cît se poate de evidentă dorinţa de a distruge valorile autentice pentru că ele reprezintă puncte de reper care deranjează într-o lume care promovează cu obstinenţă ignoranţa. 

Sistemul Bologna: care e drumul de la teorie la practică?

Sistemul Bologna nu este singurul lucru pe care România, într-un entuziasm nejustificat, l-a preluat fără discernămînt. Ceea ce constatăm acum, după mai mulţi ani de încercări de a definitiva varianta viitorului, este dezamăgitor: o degradare greu de imaginat a calităţii învăţămîntului din ţara noastră. 

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Pînă la urmă, orice sistem adoptat de o societate poate să fie bun, dar cred că este indispensabil ca el să fie clădit pe valorile existente, să conserve ceea ce este bun din vechile tradiţii, să fie susţinut de posibilităţile societăţii care îl promovează şi să fie adoptat dintr-o necesitate obiectivă, şi nu dintr-una conjucturală. 

Probabil că am renunţat prea uşor la tradiţiile învăţămîntului nostru, dobîndite în urma unor experienţe îndelungate, cu suficiente exemple în crearea unor valori autentice. Poate ceea ce ne-a lipsit adesea a fost incapacitatea de a le valorifica, dacă avem în vedere că multe produse ale învăţămîntului românesc s-au împlinit abia după ce au avut şansa de a lucra în alte ţări care au ştiut să le exploateze inteligenţa şi instruirea. De ce oare spunem premianţi Nobel de origine română, şcoliţi în ţara noastră, dar cu studii finalizate de fiecare dată în afara graniţelor României (singura excepţie Ioan Morar – laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1985, cînd împreună cu un rus şi un american erau liderii organizaţiei International Physicians for the Prevention of Nuclear War). Exemplele sînt numeroase şi ar fi suficient să ne întrebăm ce reprezintă Henri Coandă în aeronautica mondială etc. etc., ca să înţelegem care este drumul de la teorie la practică în învăţămîntul românesc: incapacitatea de a gestiona inteligenţele existente. 

Credeţi că are un viitor acest sistem, care, de exemplu, în alte ţări europene începe să fie din ce în ce mai contestat? 

Nu cred, pentru că sistemul Bologna a schimbat ceva asemănător, dar, aflat pe structuri specifice nouă, demolînd. Învăţămîntul superior din România a funcţionat mult timp şi cu rezultate remarcabile pe un ciclu de cinci ani. Această perioadă era bine gîndită prin programe analitice, cu acumulări logice, într-o conexiune organică în vederea unei selecţii reale a valorilor autentice. 

Nu am înţeles niciodată fragmentarea – după sistemul Bologna – în Ciclul de licenţă de numai 3 ani, introducerea aşa-zisului masterat de 2 ani şi reducerea total ilogică a doctoratului la 3 ani. Aberaţia este şi mai mare cînd, după licenţa dintr-un domeniu, ai posibilitatea să urmezi un masterat în orice alt domeniu doreşti. Lucrurile nu se opresc aici, de vreme ce şi doctoratul pentru un absolvent de contabilitate este posibil, de exemplu, în chimie etc. 

Şi pentru ca brambureala să fie totală, încă nu există nici o reglementare care să stabilească care sînt avantajele unui absolvent de master în raport cu unul numai de licenţă. Mă întreb atunci, de ce mai trebuie făcut. 

Dacă ar fi să mă refer doar la aceste năstruşnicii, ar fi suficient să-i îndemn pe cititori să vadă singuri care poate fi viitorul unui astfel de sistem. 

Ce a însemnat pentru dvs. premiul pe care l-aţi primit din partea Fundaţiei „Dinu Patriciu“ ? 

În primul rînd, o mare satisfacţie, o neaşteptată surpriză că în România se mai pot întîmpla lucruri minunate, că mai există motive să sperăm în corectitudine şi aprecierea actului de cultură. O posibilitate de a constata că o profesiune vocaţională, cum este cea de arheolog, în faţa unui juriu cu o nebănuită putere de discernămînt de a promova nu neapărat opera unui om de ştiinţă, ci capacitatea sa de a forma specialişti, poate avea cîştig de cauză. 

Poate mai important decît orice, Premiul „Profesorul Anului“ la secţiunea „Profesorul universitar“. De fapt, acest premiu este în primul rînd al tuturor generaţiilor de studenţi care au crezut în intenţiile mele, au acceptat exigenţele impuse şi, nu de puţine ori, cei mai buni dintre ei au reuşit să se bucure de formarea lor profesională. 

Nu mi-a fost uşor să observ, nu ştiu pentru a cîta oară, că poporul român, dacă va pieri vreodată, s-ar putea să moară de invidie.

Marin Cârciumaru a primit premiul „Profesorul Anului 2009“ la Gala Premiilor în Educaţie, ediţia 2009, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“. 

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe